ANUL VIEȚII VIRTUALE

Totul a început lin, cu o vacanță neprevăzută și cu bucuria de a scăpa de un test temut la Matematică, dar totul s-a transformat într-un coșmar al fricii, al singurătății și al nesiguranței. Cauza acestui vis acru este pandemia, ce a izbucnit asemenea unei scântei și care a ars cea mai mare fericire a omului, aceea de a fi lângă semenii lui, de a conversa, de a-și destăinui gândul. Dar asemenea unui firișor de apă ce-și găsește mereu calea, și omul a descoperit, încetul cu încetul, o modalitatea artificială prin care să-și continue într-un mod cât mai obișnuit cursul vieții. Aici începe viața online, o viață care, chiar dacă este în totalitate virtuală, reușește, într-o oarecare măsură, să ne ofere fărâma de care sufletul omenesc, în lipsa ei, se usucă și devine asemenea unui bolovan: dialogul interuman.

În cazul meu, această pandemie mârșavă a reușit să mă încurajeze să lupt și mai mult, pentru ca în sfânta zi, când omul își va ispăși pedeapsa pentru nesăbuința cu care își tratează semenii, dar și mai important mediul ce-l înconjoară, să pot ieși cu capul drept. În aceste timpuri, școala s-a adaptat remarcabil, reușind să clădească în continuare cea mai importantă misiune a acesteia: să-l facă pe om să înțeleagă că darul ce i-a fost dat de Dumnezeu este o mare responsabilitate, adică posibilitatea de a distinge dintre bine și rău, dintre angelic și demonic.

Chiar dacă lejeritatea vieții virtuale este mult mai ridicată, omul este o ființă vie, care are nevoie să-și domolească setea pe care i-o provoacă dorul de natură, de codru, de satul părintesc, unde rădăcinile își strigă necazul. Dorul este cea mai grea povară a acestor timpuri... imagini șterse de timp din străfundul minții mi se aliniază în dreptul ochilor, provocând dureri nespuse ale sufletului... imagini care întruchipează familia la masa de sărbătoare, momentul de fericire maximă când ne curățam gândul vizitând, alături de bunici, Sfânta Mănăstire de la Recea sau vremurile când plantam, cu atâta hotărâre, “porodicile”, alături de cei pe care acum îi aud doar printr-un dispozitiv. Îmi este dor de mirosul sălii de clasă, de o dojană a dascălului pentru lecția învățată, doar să fie învățată, îmi este dor de viață!

În ultimul an, secunda a fost asemenea unei eternități, timpul oferit dându-mi posibilitatea de a mă regăsi, de a clădi noi speranțe și, cel mai important, darul de a visa la un viitor în care îmi voi putea îmbrățișa, din nou, cu ardoare, bunicii, verișorii, prietenii și pe toți cărora le-am oferit o părticică din dragostea infinită a ființei mele.

Întâmplarea (și programa) a fost ca în acest an școlar virtual să studiez romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Această carte mi-a oferit posibilitatea “de a viziona” viața de familie în fundamentul ei, viață care este fragilă asemenea unui pahar de cristal și care, la cea mai mică vibrație, poate duce la crăparea acestuia, într-un infinit de cioburi, devenind un nisip fără nicio valoare. Cartea a reușit să-mi provoace o multitudine de emoții: fericire, milă, furie, suspiciune. Romanul are o mulțime de scene neașteptate care ține cititorul “cu sufletul la gură”: prima parte, “o monografie a îndoielii”, o poveste a unei familii și a unei iubiri eșuate; partea a doua, “un jurnal de campanie”, ce prezintă soldatului român din Primul Război Mondial. În cazul meu, partea în care conflictul armat este cel primordial în subiectul narat a fost cea uimitoare, uluindu-mă puterea lui Ștefan Gheorghidiu de a trece peste conflictul său psihologic provocat de soția sa infidelă, Ela, axându-se pe protejarea și încurajarea subalternilor săi. Am fost surprins de imaginea războiului creată de scriitorul interbelic: un război demitizat, în care “ne-am mișcat ca o turmă”, după cum afirma personajul Orișan, o luptă care pune individul în fața absurdului, dar care scoate în evidență curajul lor de a fi acolo. Concluzia pe care am desprins-o, în final, este aceea că dragostea este un sentiment care nu poate fi impus și care pe cât de greu se poate construi, pe atât de fulgerător poate “să colapseze” și că putem să ne identificăm cu personajele pentru a trăi experiențe de care nu am avut parte. “Războiul” lui Gheorghidiu este “războiul” meu, al elevului “digital”: echilibrul și curajul de a privi viitorul.

Așadar, aceste vremuri mi-au oferit timpul necesar pentru a intra în universul cărților și pentru a dezlega misterele acestora. Lectura mi-a dat “poezia momentului”, iar zilele în casă și în online mi-au deschis ochii: dacă ne dorim comoara - libertatea, pe care nici nu am remarcat-o înainte de izbucnirea pandemiei, trebuie să fim solidari și să înțelegem că viața este o luptă pe care suntem obligați să o purtăm, asemenea vieții străbunilor noștri mult mai năpăstuiți ca și noi, dar care nu s-au dat bătuți niciodată!

 

Lasă un comentariu