ROMÂNIA, BUTURUGA MICĂ DIN CALEA PANSLAVISMULUI

Distribuie pe:

Nu știm exact ce influență sau ce rol a jucat fostul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1673-1723), care, înfrânt de turci la Stănilești, pe Prut, la 1711, s-a refugiat la ruși, fiind ridicat, de către Petru cel Mare (1672-1725), la rangul de consilier secret al țarului, dar se bănuiește că celebrul Testament al acestuia, referitor la cucerirea Europei, ar fi fost, dacă nu în totalitate, în mare parte, opera lui Dimirtie Cantemir, personalitate recunoscută în lumea științifică a vremii, din moment ce la 1714 a devenit membru al Academiei din Berlin. Deși în testamentul țarului nu se pomenește nominal de țările române,se subînțelege că drumul Rusiei spre Occident și îndeosebi spre Balcani, unde sălășluiesc slavii de sud și sud-vest, trece prin România.

Dacă marele pas de cucerire a unei părți din spațiul românesc a avut loc, concret, doar la 1812, nu înseamnă că încercări de a îngloba teritorii românești, în imensul spațiu rusesc, n-au avut loc. Din contră, ele au fost foarte dese, dat fiind faptul că majoritatea luptelor avute cu austriecii și îndeosebi cu turcii s-au desfășurat pe teritoriu românesc, îndeosebi pe cel moldav. Istoricii au nominalizat cel puțin opt asemenea incursiuni, începând cu 1711, când au venit în sprijinul domnitorului Dimitrie Cantemir. De fiecare dată și cu fiecare ocazie, văzându-se atât de aproape de consângenii slavi din Balcani (bulgari, sârbi, croați), rușii se lăsau greu plecați de la noi, făcându-și fel de fel de planuri de încorporare, nu numai a unui culoar din pământul românesc, ci a ambelor principate. Doar celelalte puteri imperiale, și îndeosebi Franța, cu Napoleon întâi, Ie-au stat puternic în calea înfăptuirii acestui deziderat. De altfel, toate puterile occidentale s-au mobilizat în acest sens, nu de dragul românilor, ci din dorința de a-i ține cât mai departe de ei pe ruși. Pasul făcut de austrieci, la 1775, de ocupare a nordului Moldovei, pe care l-au numit arbitrar Bucovina, tocmai pentru a-l delimita și a da impresia că a fost ceva de sine stătător în cadrul Moldovei, constituie una din acele măsuri de prevedere. Problema atragerii spațiului românesc în imensul areal rusesc a fost disputată nu numai din punct de vedere militar, ci și religios, în calitate de pretinși ocrotitori ai ortodoxismului în fața islamismului, Moscova visând să devină cea de-a Treia Romă. Așadar, rușii, în ansamblul lor, ne-au purtat de foarte mult timp sâmbetele și sunt departe de a renunța la această meteahnă. Făcând o paranteză,nu întâmplător, și ei, ca și ungurii, au făcut furori când în 2004 am fost primiți în NATO, iar amplasarea de rachete americane, la Deveselu, l-a scos din minți pe noul țar, văzându-se încorsetați în a-și atinge scopul. Ca urmare a noilor garanții de securitate, dacă nu o vom distruge noi, cei dinăuntru, latina insulă, România, are șanse să reziste în continuare în imensul ocean slav.

Transformarea de-a lungul vremii a teritoriului românesc în teatru de lupte, duse fie cu turcii sau cu austriecii, a lăsat urme adânci în mentalul colectiv al românilor, datorită comportamentului lor față de populația civilă. Niciodată rușii nu se dădeau plecați de la noi. Zăboveau cât mai mult în teritoriu și niciodată nu făceau cale întoarsă cu mâna goală. În același timp, lăsau în urma lor multă jale, produsă de crime, siluiri și schingiuiri, pe care, cu fiecare retragere, populația românească le-a au simțit din plin. Documentele vremii sunt mărturii dureroase ale unor asemenea artrocități. Ecoul lor a fost atât de puternic, încât chiar și marii filosofi ai vremii: Karl Marx și Friederic Engels, contemporani ai unor asemenea evenimente, au criricat dur comportamentul rușilor pe teritoriul românesc, și mai ales raptul de la 1812, care a sfidat cele mai elementare norme de drept internațional.

Din nenumăratele fapte reprobabile comportamentale, în raport cu noi, românii, de notorietate ni se pare cel din Războiul cu turcii, de la 1877-1878, intrat în conștiința noastră ca Războiul de Independență. Văzându-se pe cale de a fi învins, țarul Alexandru al II-lea a cerut de urgență sprijinul României, al regelui Carol I. Românii au răspuns apelului, erau și interesați în drumul lor spre independență. Ca urmare, prin luptele eroice de la Grivița și Vidin au contribuit decisiv la câștigarea războiului cu turcii. Noi, românii, ne-am acoperit de glorie, prin faptele noastre de arme, iar răsplata rușilor în retragerea spre țară a fost văduvirea României de cele trei județe din sudul Basarabiei, numite Bugeacul), cu acces la Marea Neagră și la Dunăre. Este vorba de județele Kahul, Bolgorod și Ismail, în suprafață de 10.579 kmp, pe care rușii au fost obligați să le restituie Moldovei, la 1856, în urma Războiului Crimeei, unde au fost înfrânți de turci. Teritoriu care a rămas, până astăzi, în componența Ucrainei. Știți care a fost explicația acestui gest meschin? Posedarea Basarabiei, ca la 1812, este o chestiune de onoare pentru ei și, ca urmare, nu-și pot permite o asemenea pierdere.

Lăsând la o parte problema rapturilor teritoriale, despre care nici nu se putea vorbi, după 23 august 1944, în pledoaria sa în fața lui Nikita Hrușciov, cu prilejul solicitării retragerii trupelor românești din România, fapt petrecut în decembrie 1958, cuvintele lui Gheorghe Gheorghiu Dej, referitoare la comportamentul Rusiei țariste, de-a lungul secolelor, cu românii, au avut un real succes în fața liderului sovietic, subliniind că ,,prezența neîncetată a trupelor sovietice pe teritoriul României socialiste, ar putea răscoli în mintea românilor acele vechi resentimente care ar dăuna perceperii noului tip de relații frățești, pe cale a se înfiripa”, după cum relatează, în cartea sa, “Fereșete-ne, Doamne de prieteni..”, istoricul american Larry Watts.

Așadar, noi, românii, am plătit și, încă, continuăm să plătim un tribut greu pentru această mare vecinătate provocată. Odată, însă, cu primirea noastră în NATO, datele problemei s-au schimbat. Sperăm, în bine din acest punct de vedere. Cu toate acestea, România continuă să rămână văduvită, în urma celui de - Al Doilea Război Mondial, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, de o suprafață de 55.143 kmp, care înseamnă 23,1 la sută din teritoriul României de azi, constând în cei 33.846 kmp ai actualei Republici Moldova, la care se adaugă 21.297 kmp (nordul Bucovinei, Ținutul Herța și al Hotinului, plus cele trei județe din sudul Basarabiei - Bugeacul, cu ieșire la Marea Neagră), toate aflate, astăzi, în custodia Ucrainei. Dacă la cei 238.391 kmp, cât este astăzi teritoriul României, se mai adaugă cei 55.143 kmp, de la străinii din est, țara noastră ar avea între hotarele ei, pe deplin legitime, o suprafață de 328.660 kmp, depășind Polonia (312.000 kmp). Iar dacă teritoriul Republicii Moldova ar fi o posibilitate, mai apropiată sau mai îndepărtată de integrare, cei 21.297 kmp de la Ucraina rămân o simplă dorință, avându-se în vedere Tratatul cu Ucraina, încheiat în 1997 de către Guvernul României (președinte Emil Constantinescu și ministru de Externe Adrian Severin), document pe care prof. univ. dr. Tiberiu Tudor îl consideră o Istorie a unei trădări naționale, ceea ce așa și este.

 

 

 

Lasă un comentariu