CORESPONDENȚĂ DE LA PARIS NAPOLEON - 200 (I)

La 5 mai 1821, s-a stins, într-un capăt de lume, pe insula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, Napoleon Bonaparte.

În preajma unei aniversări - două secole! - se obișnuiește să se descrie omul și faptele lui.

Numai că această uriașă personalitate, nu încape în nici un articol de presă și nici măcar într-un volum. S-au scris despre el sute de mii de cărți, care tronează pe rafturile bibliotecilor din întreaga lume.

Francezii vorbesc despre Bonaparte, generalul victorios al Directoratului, comandantul de la Arcole, omul care a trecut Alpii cu o armată și i-a învins pe austrieci în Italia, care a luptat sub piramidele Egiptului.

Apoi urmează Napoleon. Consul și apoi împărat, în război, cu mai toate puterile Europei, trecând din victorie în victorie. Un militar, care devine însă, “în civil”, un mare om de stat, organizator fără pereche, legislator, întemeietor de ministere, școli, spitale și muzee. Parisul poartă amprenta lui la fiecare pas. Colecțiile de la Louvre, coloana Vendome, cele două Arcuri de Triumf au fost create din voința lui. Ținuturile Franței sunt legate de canale construite sub ordinul lui. Codul civil, în vigoare și astăzi, vine tot de la Napoleon.

Un mare om, dar, totuși, un om obișnuit. Un paradox. Pentru că splendida medalie are și o altă față. Cu timpul, eroul devenit dintr-un mic ofițer - împărat -, ajunge un autocrat și un tiran, care decide fără consilieri și nu întârzie să acumuleze și eșecuri. În cele aproape 60 de bătălii mari și mici, mai multe decât Hannibal, Cezar și Alexandru cel Mare la un loc, nu se prea sinchisește de viața oamenilor și-și conduce armata și țara spre dezastru.

Europa întragă vedea, în Napoleon, în primul rând, străinul cuceritor. Nesfârșitele războaie au reprezentat sute de mii de morți, sărăcire și umilință în toate colțurile continentului.

Curios lucru, cu toate acestea, imaginea personajului devine din ce în ce mai apropiată oamenilor, le apare ca o legendă vie, apoi o figură de poveste. Căci, oare, ce este mai uman, mai atrăgător, sau cum se zice, mai carismatic, decât omul de rând, care reușește lucruri mari prin luptă? Ce este mai dramatic decât urcușul vertiginos urmat de prăbușire, înfrângerea care succede victoriei, micul pas care desparte sublimul de ridicol?

În omul acesta înzestrat, inteligent și ambițios, care zboară de la decizie la faptă fără preget și care nu se oprește, contemplativ, niciodată, ci trece, fără ezitare, de la o faptă la alta, generațiile succesive ale celor două secole scurse din ziua de 5 mai 1821, au admirat pe tot continentul un erou romantic. De la Beethoven până la Ceaikovski, compozitorii secolului al XIX-lea, au fost inspirați de el, pictorii, sculptorii, l-au reprezentat de nenumărate ori.

În opera scriitorilor ca Stendhal - fost ofițer napoleonian la Moscova - Victor Hugo, și Alexandre Dumas, Goethe, Schiller și Heine, și mai târziu Tolstoi, autor al celui mai important roman care a fost scris vreodată: “Război și Pace”, este prezentă umbra lui Napoleon. Academiile militare îi studiază bătăliile, turiștii din toată lumea admiră Avenue des Champs - Elisees, imaginat de corsican.

Cu timpul, și mai ales în secolul trecut, tradiția republicană a Franței l-a reconsiderat. Dar el a rămas inconturnabil. Nu numai vremea lui i-a purtat puternica amprentă, ci și epocile următoare.

În mod curios, în Europa Centrală și de răsărit, amintirea lui Napoleon se perpetuează prin spectacole - reconstituiri parțiale cu figuranți costumați - ai bătăliilor de la Austerlitz și Borodino, prin colecții, expoziții și conferințe. Se pare că într-o lume unde oamenii au devenit numeroși, dar genii nu se prea nasc, nostalgia marilor figuri din trecut revine, totuși, uneori.

Oficialitățile Franței de azi nu l-au sărbătorit la 15 august 2019, la a 250-a aniversare a nașterii. În spatele acestui “non-eveniment” se află, poate, un mic calcul politic, căci omul care conduce astăzi destinele națiunii are puncte comune cu eroul legendar: este singurul șef de stat francez care ajunge și el la putere, la mai puțin de 40 de ani ; după ce este aproape necunoscut în politică, se ridică neașteptat de repede. Pentru a risipi orice urmă de dubiu, de a nu fi acuzat de comparații politic incorecte, dumnealui a preferat, se pare, să lase neobservată această aniversare. La urma urmei, noțiunea de Imperiu cu cea de Republică sunt ireconciliabile. Și ce-ar fi spus anumitele “veste galbene”, care, pătrunzând în inima marelui Arc de Triumf au degradat nu de mult monumentul dedicat împăratului?

În mentalitățile Franței contemporane, Napoleon nu-și mai regăsește locul de odinioară.

Egalitarismul dominant predică o nivelare morală a unei societăți, în care statuile sunt coborâte de pe piedestaluri, personalitățile eminente sunt repede controversate. Cuvintele “erou”, “geniu” nu-și mai au, în vocabular, locul pe care-l aveau, iar gravurile care-l reprezentau pe corsican, cu bicornul și cu mantaua de la Marengo, care cu două generații în urmă mai decorau casele francezilor, sunt puse acum în vânzare la târgurile de antichități.

Pe de altă parte însă, dovada ipocriziei ambiante o găsim în palatele republicii, unde deciziile se iau sub lambriuri aurite, iar mobilierul de stil Empire - stilul lui Napoleon, sunt în continuare prezente. Și nici Ordinul Național al Legiunii de Onoare - cea mai importantă decorație franceză, întemeiată tot de Napoleon în 1802 - nu este disprețuit, ci este acordat celor mai distinși fii ai patriei, ca Mbappe și Griezman, campioni mondiali de fotbal...

Oricum ar fi, istoria Franței și a lumii nu s-ar concepe fără Napoleon Bonaparte.

La 5 mai 2021, patria lui Napoleon n-ar avea dreptul de a pierde ocazia să-și cinstească eroul, de a-i îndemna pe oamenii de astăzi să-l înțeleagă, așa cum ar trebui să se străduiască să studieze și istoria. De învățat, avem de unde, și ne rămâne, întotdeauna, despre ce.

Lasă un comentariu