Acum, când spectacolul mediatic ne mai parfumează vacanțele și concediul, acum, când românii de dincolo de granițe mai poposesc pe aceste plaiuri mioritice, cu aceeași îngâmfare, plaiuri pe care le-au părăsit pentru iluzii multiple, acum, când ar fi multe de spus despre “binele și binefacerile democrației”, acum, când și speranța miroase a disperare... aș vrea și eu, așa, ca să nu trec cu vederea peste ceea ce se petrece, să relatez câteva aspecte cotidiene, de la fața locului.
Mereu ne face plăcere să facem comparație cu ceea ce au “alții” de prin vestul Europei sau de aiurea, dar omitem să recunoaștem faptul că nimic nu este întâmplător, că totul este gândit și regizat până în cele mai mici detalii. Pare o afirmație hazardată, dar dacă punem în ecuație toate elementele, rezultatul este indubitabil. Este un paradox ca o țară bogată ca România să fie printre cele mai sărace din UE? Toată lumea recunoaște că exportăm materia primă pentru industria alimentară și mâncăm...” resturi! Suntem cel de-al patrulea producător de cereale și încă răbdăm foame. Da, mulți români rabdă de foame! E drept că nu cei care citesc aceste rânduri. Cei care sunt sub pragul suportabil al sărăciei nu-și permit să cumpere un ziar sau să “acceseze Internetul”. Dragii de ei își numără mărunțișul, cu degetul cu care mai pot arăta spre vinovați, dar fără niciun folos și fără nicio speranță.
Exodul forței de muncă foarte bine calificată spre alte orizonturi mai roșii ca la noi, a fost planificat. Au fost vrăjiți de mirajul unei imaginare bunăstări. La scurt timp, a urmat exodul forței de muncă brută, șirul nesfârșit de sclavi moderni. Tactica “marilor stăpâni” rămâne neschimbată, de câteva sute de ani. Mica diferență între cei prinși cu arcanul și transportați cu galerele este că sclavii moderni, începând de pe vremea “vizelor”, își fac cerere ca să fie puși în lanțuri. Comparația pare exagerată, dar, dacă s-ar face o listă cu românii care au muncit pe plantații, în abatoare, în construcții sau oriunde e nevoie de “munca de jos”, cred că poveștile celor 32 de ani de sclavie ne-ar da fiori. Evident, sunt și cazuri fericite în care compatrioți de-ai noștri au reușit, dar numai ei știu cu ce efort și umilință au făcut-o. Din vanitate și mândrie, nu recunosc și nu vor recunoaște niciodată cât și cum au suferit. Cazuri știute sau mai puțin ieșite la iveală despre care am de gând să vorbesc.
În câteva pagini, nu voi reuși să surprind decât frânturi din tragedia celor plecați peste granițe dar, în mod sigur, vor fi de folos pentru a pune în lumină și altă față a realității. S-au scris sute de cărți și mii de articole despre “Revoluție” și încă nu este clar nimic. Culmea cinismului, pe rețelele de socializare circulă zvonul că nici nu ar fi existat revoluție, că e o poveste inventată de romancieri și că, mai devreme sau mai târziu, România va dispărea.
O profesoară din zona Năsăudului, după ce trăiește drama desființării catedrei și școlii la care preda, se vede nevoită să ia drumul străinătății, lăsând în urmă doi copii minori și un soț invalid (fost inginer silvic la Rodna și mutilat de hoții de lemne). Aventura ei este, ca multe alte sute de mii sau milioane, trasă la indigo, după tipicul sclavagismului modern.
O rețea de “binevoitori”, contra sumei de 2.000 de mărci vest-germane, îi face rost de “chemare” și de viză. Pentru cine nu știe: până în 2007, românii nu puteau pleca în Vest decât cu viză de intrare, luată de la ambasada țării în care urma să mergi. Pe cont propriu era un calvar să obții așa ceva. Drumuri nenumărate la București sau Sibiu (pentru viză de Germania), cozi interminabile, zi și noapte, în fața ambasadei, pe căldură sau frig, fără apă sau mâncare, fără cele mai elementare condiții de igienă. La ambasada Franței erau niște “stănoage” ca la țarcurile pentru vite. Stăteai de-ți înțepeneau picioarele, dar nu renunțai, dintr-o mândrie prostească și de neînțeles, ca să ajungi, după multe chinuri și suferințe, la intrare, unde un cerber te controla în amănunțime. Respirai ușurat. Ultima probă de așteptare și de emoții. Ghișeul! După ce funcționarul te scana cu profesionalism, privind încruntat și superior în ochii tăi
Spectacolul invitat “Dosarele Siberiei”, în regia lui Petru Hadârcă, producție premiată a Teatrului Național “Mihai Eminescu” din Chișinău, la Sala Mare obosiți ca, în cele din urmă, să-ți pună “viza” mult visată în pașaport sau, culmea dezastrului, să-ți respingă documentele fără nicio explicație. Toate aceste drame și umilințe au continuat zi de zi, până când am “intrat în UE”. Este naiv cel care crede că aici s-au sfârșit chinurile, emoțiile și umilințele. Urmau cele de la granițele prin care treceai. Un calvar fără sfârșit...
După zile de așteptare și speranțe, după un drum lung și obositor, în condiții aproape inumane, când aveai norocul să călătorești cu o dubă, impropriu numit microbuz, când credeai ca ai ajuns în Raiul promis, pășeai de fapt într-un iad poleit și perfid.
Drama acestei profesoare nu este singulară. După ce, din dorința de a-și salva familia, îndură cam tot ce poate fi îndurat, după ani lungi de muncă și lacrimi vrea să se întoarcă “acasă”. Din nefericire, a pierdut tot. Pierde casa, revendicată cu acte false, după un proces jenant și cu contribuția Statului român și a Guvernului, ca drept răsplată că a plecat să muncească “afară” și nu a rămas să moară aici. Soțul, chinuit și nefericit, crește copiii care, drept recunoștință, devin derbedei. El nu mai suportă traiul din țara asta, privațiunile, nedreptatea și umilințele și își pune capăt zilelor, spânzurându-se. Face acest gest disperat, cu puțin înainte de a afla că guvernații au hotărât să-i diminueze pensia cu 25%. Oare așa s-a redus numărul de pensionari?
Doamna profesoară, o româncă anonimă revenită în România, urcă încet în genunchi, tristă și întunecată, dealul Mănăstirii Nicula.
A relatat câteva frânturi de viață pentru un simplu motiv: când un cerșetor nu te privește în ochi, chiar dacă stă cu mâna întinsă și îi tremură glasul, să ai convingerea că demnitatea lui nu a îngenunchiat. Este dascălul, inginerul sau muncitorul care a reușit să fugă, la timp, din țară, sau cel care a revenit, ca să piardă TOTUL.
