În discuțiile voastre cu prietenii, cu colegii, cu vecinii ați încercat vreodată să priviți, să înțelegeți ce se întâmplă dincolo de aparenta buna dispoziție afișată? Ați observat că, inevitabil, după 5-10 minute de dialog în care ne bucurăm că am reușit să facem zacusca, să schimbăm informații despre ultimele evenimente, întâmplări din viața noastră, ajungem, inevitabil, la ceea ce ne ține încătușați și ne împiedică să avem o viață așa cum ar trebui să fie, adică frumoasă? Frica, îngrijorarea față de ceea ce urmează. Expresia feței se schimbă, culoarea devine gri și brusc, râsul, zâmbetul afișat de fiecare dintre noi... dispar. E momentul când cade masca unui zâmbet pe care cu greu încercăm să îl purtăm, pentru binele nostru, al familiei și al anturajului în care trăim, iar trăirile noastre interioare ies la suprafață. Orice discuție se termină “vom vedea”, “cumva o să fie”... Câtă tristețe, resemnare, acceptare tacită a sorții există în aceste cuvinte!
Plânsul nostru interior, frica pe care încercăm să o ascundem sub o pojghiță subțire de speranță și zâmbet, toate sunt alimentate de circul politic de prost gust pe care îl vedem zilnic, de pandemia care apare și dispare în funcție de anotimp și interese materiale, de vaccinul care riscă să dezbine familii și întreaga societate, de economia țării, care, în loc să prospere, se folosește de economiile noastre, ale tuturor, ale fiecărui contribuabil, de capitolul sănătate, unde bolnavii cronici sunt neglijați din cauza acuților Covid etc., etc.
Este admirabil câtă putere are românul. Puterea de a zâmbi, de a spera, de a face haz de necaz, cu toate că este conștient de faptul că, în fiecare moment al vieții lui, calcă pe nisipuri mișcătoare și clădește castele din nisip. Se pare că, din mândrie, încă nu am ajuns să ne afișăm, să ne strigăm durerea, să o scoatem la suprafață. Încercăm să ne îmbărbătăm.. pe noi, pe alții, să ne ascundem slăbiciunile, trăirile, fricile.
Ați observat că oamenii nu își mai fac planuri de viitor? Îmi doresc..., vreau să fac..., visul meu este..., vreau să devin... au dispărut. Tinerii nu mai au țeluri și visuri, vârstnicii sunt bolnavi, resemnați și triști, iar noi, restul, trăim încercând să salvăm prezentul, ziua de azi, de dragul lor, cu toate că “mâine” a devenit un termen destul de abstract și pentru noi.
Încerc să înțeleg de unde sunt bani pentru atâtea festivaluri, și nu mă refer doar la Târgu-Mureș. Încerc să înțeleg cum de măsurile de precauție vizavi de pandemie nu au fost necesare pe durata verii și nu sunt necesare în timpul acestor festivaluri? Totul este sub semnul incertitudinii, totul stă să se dărâme, și la propriu și la figurat, nu sunt bani pentru “mâine”, securea stă deasupra capului fiecăruia dintre noi. Nu cred că soluția acestei stări de fapt sunt congresele și festivalurile. Inițiativele sunt lăudabile și, categoric, ne-ar face bine tuturor să ieșim, să ne bucurăm de muzică, de compania prietenilor, să încercăm să uităm chiar și pentru câteva ore de probleme. Dar cum să ne bucurăm de sunet și lumină, când noi suntem îndemnați să facem economie la energie electrică și gaz și sub scuza liberalizării prețurilor și sprijinirea concurenței, facturile primite de consumatorii casnici ajung la o cifră care reprezintă salariul pe 3 luni? Revenind la abstractul “mâine” de după o ieșire la un festival... dacă ai de plătit facturi și de făcut cumpărături... precis îți dă cu minus și nu-ți mai permiți nici măcar... să zâmbești și te obligă să spui și să simți... “vom vedea”, “cumva o să fie”.
Multe nelămuriri, multe întrebări la care poate vom primi răspunsuri sau poate nu. Linia care ar trebui să ne indice calea spre viitor nu mai e o linie continuă, e o linie întreruptă și fiecare întrerupere e o renunțare a unui tânăr la un vis, la un țel și o nouă resemnare a unui vârstnic. Noi, restul, suntem liniile continue dintre întreruperi și trebuie să rămânem așa, oricâte zâmbete am sacrifica și oricâte măști sufletești sau fizice am purta.
ANTONELA DUMITRACHE
