Educația este un tip specific de relație socială, care asigură transmiterea experienței sociale de la o generație la alta. Orice lucru care duce la perfecționarea omului se obiectivează în opere de cultură care nu se pot fixa și transmite ereditar. Experiența social-istorică a omenirii nu se fixează, nu se acumulează și nu se transmite pe cale ereditară, ci se învață. De aceea, fiecare generație învață experiența generațiilor precedente, o preia învățând, prin educație. Individul biologic nou născut devine individ uman în cadrul relațiilor sociale pe care le asimilează prin intermediul educației. Și tocmai pentru că se învață, experiența generațiilor precedente nu se preia în forma ei pură, ci intervine un proces de selecționare, de valorificare, de sinteză. Aceasta este opera educației, de a face o sinteză a valorilor sociale înainte de a le transmite tinerei generații. Ea are menirea de a abstrage și sintetiza în funcție de cerințele societății și de capacitatea de asimilare a individului, pe măsura posibilităților sale, ceea ce este mai valoros în cultura materială și spirituală a omenirii și de a preda tinerei generații, sub formă prelucrată și prin mijloace specifice, cunoștințele, experiența, idealurile sociale, morale, estetice ș.a. Ea realizează acest transfer într-o formă sintetică.
Relația socială dintre generații devine până la urmă relație între societate și individ. Societatea este interesată în procesul de achiziționare de către generația tânără a experienței acumulate de omenire până în momentul respectiv. Pedagogul francez Rene Hubert arată că “fiecare grup social, mic sau mare, transmite zestrea și experiența sa pentru a-și asigura propria-i existență și creșterea sa continuă”. El consideră că “societatea încorporează în tânăra ființă ceea ce aceasta are nevoie pentru a se menține și dezvolta, pentru a-i da o pregătire conformă comandamentelor majore ale societății, astfel încât fiecare individ să fie apt de a contribui la progresul ei. Această pregătire se face prin educație”. Așadar, educația este un fenomen social, o relație între generații, o relație între individ și societate. În cadrul acestei relații, omul nu este numai purtător, ci și creator de valori, iar educația nu înseamnă numai asimilare, ci și productivitate sau creativitate spirituală.
Fiecare generație se naște în cadrul unei anumite societăți, beneficiind de o anumită experiență de muncă, de anumite cunoștințe descoperite de omenire până în acel moment, de anumite relații politice, morale, juridice. Generația respectivă pornește de la acest nivel, îmbogățind pe parcursul vieții experiența inițial acumulată și lasă urmașilor o experiență și mai bogată. Servind ca verigă de legătură între generații, prin conservarea, prelucrarea și sinteza valorilor sociale pe care le transmite noilor generații sporite și prelucrate, educația dă o importantă contribuție la progresul social. Conservarea, sporirea, prelucrarea și transmiterea valorilor sociale se face în scopul asigurării continuității, al progresului social. Fiecare societate simte, în mod obiectiv, nevoia de a pregăti omul pe măsura cerințelor ei, omul care să se integreze cu rol activ în cadrul relațiilor constituite în societatea respectivă.
Raportul dintre educație și societate este un raport de interdependență. Ca subsistem al sistemului social global, educația are menirea de a răspunde nevoilor obiective ale societății, cât și ale individului, pregătind acel tip sau model de om (personalitate) care să se integreze cu rol activ în relațiile sociale date. Ea apare astfel ca un produs social determinat de condițiile concret-istorice dintr-o anumită epocă, și ca un stimulator social, ca un fenomen care influențează întreaga viață socială.
În realizarea omului necesar unei anumite societăți, educația se conformează cerințelor majore ale societății - determinate de condițiile ei social-istorice concrete - dar ascultă și de aspirațiile individului pe care le supune unei adevărate prelucrări. Aici, factorii sociali se întâlnesc cu factorii biologici, genetici (o anumită zestre ereditară a fiecărui individ) și cu factorii psihici (ritmul individual de acumulare a experienței, ritmul și complexitatea dezvoltării psihice). De aceea, aceeași educație aplicată unor indivizi diferiți duce la niveluri diferite de eficiență, la rezultate diferite. Emil Păun critică faptul că, “fără a i se fi contestat niciodată total efectele sociale (ale educației), s-au accentuat mai ales cele de conservare și transmitere a experienței sociale și culturale”, arătând că “educația se află astăzi în centrul tuturor teoriilor despre dezvoltarea socială și creșterea economică”.
În concluzie, putem spune că educația este un complex de influențe sociale, organizate în mod conștient, având ca finalitate formarea personalității umane conform cerințelor sociale. Ion Stanciu definește educația drept “un proces organizat de socializare și individualizare a ființei umane în drumul său spre umanizare”.
MONICA BENGEAN, FLORIN BENGEAN
