Revoluție. Toată lumea vine acasă. Războiul s-a terminat. Așa a spus Osvat Janos când l-am întâlnit venind spre casă de la gară cu ranița în spinare, și așa a și fost. Revoluție și războiul terminat. Cerul a început să se deschidă tot mai luminos și pentru noi, Românii.
Dacă bine îmi amintesc, a fost prin 18 octombrie 1918, când în Parlamentul din Budapesta, Vaida Voivod a declarat că Națiunea Română nu mai recunoaște autoritatea guvernului din Budapesta și că de acum înainte, în numele Românilor numai Comitetul Executiv al Partidului Național poate să vorbească. După asta, la Arad s-a format Consiliul Național Român, care avea menirea să pregătească unirea Ardealului cu Țara Mamă. Președintele Consiliului a fost Ștefan Ciceo-Pop.
Prim-ministru al Ungariei pe vremea aceea a fost Károly, care a venit după Tiszá Pistá, pe care l-au fost omorât. Ungurii atunci erau ca turbați, că se prăbușește toată Ungaria. Au încercat ce se poate și ce nu se poate, ca să nu le scape Ardealul, dar a fost prea târziu. În tot Ardealul nu se mai găsea un Român care să se înțeleagă cu Ungurii. Serbia se declarase independentă încă mai înainte și Cehoslovacia la fel.
Când au văzut Ungurii ca țara lor se destramă, se prăpădește, atunci au început jafurile și omorurile, treabă la care ei se pricep. Consiliul Național Român a cerut ca în comunele și în orașele românești să se formeze gărzi naționale, care să apere lumea de jefuitorii unguri și a cerut României ca să trimită armată în Ardeal pentru menținerea ordinei. La Cluj și prin Secuime au încercat Ungurii ca să facă o armată să ocupe din nou Ardealul, dar avântul Românilor nu a mai putut fi oprit. În toate satele și orașele s-au ținut adunări, în cari preoții și învățătorii explicau cum se va face unirea și se alegeau delegații pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.
M-am hotărât să merg și eu la Alba Iulia, dar nu aveam steag. Îmi trebuia un steag românesc. Într-o bună zi de joi, plec la Blaj. Era periculos pentru că bandele de unguri trăgeau cu pușca în trenurile în care erau români. În gară la Sînmiclăuș au tras în trenul nostru, în care erau preoți și români, cari mergeau la Blaj. Era și Sămărghițan din Căpâlna cu noi. Ne-am culcat pe foale și nu s-o întâmplat nimic. Gloanțele au trecut prin ferestre și s-au oprit undeva prin pereții trenului.
Am ajuns eu în Blaj, dar aici la cine să mă știu duce ca să-mi dea și mie un steag? Întrebam și eu pe cine-l întâlneam și așa din gură în gură, am ajuns la un profesor de la liceu. Când i-am spus după ce umblu și cât am umblat și că nu-i alt modru să ajung și eu la un drapel, mi-a dat el unul. Nu știu cât i-am dat pe el, dar eram bucuros că-l am și l-am adus acasă. Era primul steag românesc la noi în sat. În ziua următoare mă duc la un tâmplar, la Mihăilă Socaciu, ca să-mi facă un lemn frumos și cu amândouă apoi mă duc la Cristina, la nevasta lui Baia, ca să mi-l aranjeze.
Popă la noi în sat atunci a fost Căinean, care a venit în locul lui Dănilă, popa nostru vechi și bun, care s-a mutat în Boiu Mare, unde-și avea familia.
Duminecă dimineața îmi iau steagul cu mine și mă duc la biserică. După slujbă îl rog pe popă să sfințească steagul. După ce ieșim din biserică, pun steagul în mâna lui Hevezi Gherasim, iar pe ceilalți îi aranjez câte patru în coloană de marș, ca la Regimentul 50 și cântând o luăm prin sat, pe ulița mare. Direcția de marș a fost școala de stat. M-am mirat cât de mulți și cât de bine știau să cânte Băchnenii “Pe-al nostru Steag” și “Deșteaptă-te, Române” și mândru mărșăluiam cu ei prin sat. Când am ajuns la biserica ungurească, iată că ies și Ungurii cu steagul lor și se alătură la coloana noastră și împreună mergem până la o curte largă, unde era banca populară. Aici preotul nostru a ținut o cuvântare despre Libertatea Românilor și despre Unire. Apoi a vorbit și Nagy, învățătorul ungurilor, despre înfrățirea popoarelor și de nevoia de a feri satul de răufăcătorii cari umblau peste tot de au îngrozit lumea.
În după-masa de 30 noembrie am plecat din sat, cu un tren special pus la dispoziție, către Alba Iulia. Din sat de la noi numai eu am plecat la această Mare Adunare Națională, pe care Românii au aștepta-o atâtea sute de ani. Din Bernadea a fost popa Vasile, Bazil și Cozma Toader. Din Suplac a venit preotul Oprean și cu alți trei țărani. Din Căpâlna a venit popa Sămărghițan și cu încă trei inși, iar din Lepindea au venit doi români.
Cântând și veseli, cu trenul plin, ajungem la Blaj. Aici tare multă lume era adunată. Tineri și bătrâni, fete și feciori în nenumărate vagoane se legau de trenul nostru ca să mergem la Alba Iulia. Erau și multe vagoane deschise. Erau tot grupuri, grupuri cu steagurile lor și cântau cântece naționale. Toată lumea era veselă. Mergeam ca la o nuntă. Era nunta noastră, a Românilor, a tuturor Românilor.
În gară la Teiuș, bande de unguri înarmate au tras asupra câtorva vagoane deschise și apoi au fugit. Au nimerit pe un drag de ficior din Spini, drept în inimă de l-au omorât pe loc. Mai bună urare pentru adunarea de la Alba Iulia, Ungurii nu ne-ar fi putut da. Și în ceasul ăsta, al doisprezecelea, au ținut să arate cât de neoameni sunt. Mortul a fost luat cu noi la Alba Iulia. În gară la Alba Iulia, mortul a fost dat jos din tren și chiar acolo lângă tren, cu gara gemând de oameni, un profesor a ținut o cuvântare în care a arătat întâmplarea din gara de la Teiuș, când bande de unguri înarmate au tras în plin în trenul încărcat de lume. Căzut în drum spre Alba Iulia, a fost poate ultima jertfă adusă pentru întregirea neamului. Dumnezeu să-i primească jertfa. Au fost chemați apoi părinții flăcăului la Alba Iulia ca să-i ia corpul acasă. Pe urmă ne-am împrăștiat care pe unde am putut, pe la cunoscuți, pe la prieteni, ba prin gară, așteptând ziua de mâine.
A doua zi ne-am îndreptat către Tribună. Tot la doi pași erau puși soldați îmbrăcați în sumane albe, cu căciuli înalte de blană de miel. Ni s-a spus că așa arătau și ostașii lui Mihai Viteazul, care și el pe vremea lui s-a încoronat aici, în Alba Iulia, ca Rege al Românilor.
Cu trenul, călare ori pe jos a venit aici la Adunare tot ce-a avut Ardealul mai bun. Atâta suflare românească îmbrăcată de sărbătoare, venită din toate părțile, cu numele satelor scrise pe drapele, n-a mai văzut Ardealul nostru niciodată și nici nu știu dacă va mai vedea.
Pe tribună erau adunați domnii noștri conducători. Drapele românești și Aliate împodobeau Tribuna. Au fost și delegați veniți din Bucovina și din Basarabia, cari mai înainte de Ardeal au proclamat alipirea lor la Țara Mamă.
Ne-a vorbit Ciceo-Pop și cu Goldiș despre suferințele Românilor din Ardeal, apoi Maniu despre felul cum se va face Unirea. După ce termină Maniu, vine din nou Goldiș și citește rezoluția Adunării, pe care o votăm cu toții într-un singur glas, și prin asta, Ardealul s-a unit pentru totdeauna cu Țara Mamă. Lacrimi de bucurie au spălat suferințele de sute de ani. Suntem în România Mare și simțeam că Dumnezeu îi cu noi.
NICOLAE GOLEA, “O viață închinată unui sat. Amintiri”, Ediția a III-a, Editura Transilvania 1996
