Mi-a întors spatele și a invitat la dans o colegă, pe cea mai slabă la învățătură, pe cea mai urâtă, pe cea mai neglijentă, pe cea mai zvăpăiată și pe cea mai ușuratică, dar care purta fusta mini-microscopică. Nu știu ce i-a șoptit băiatul la ureche colegei, dar după ce s-au uitat la mine, amândoi au pufnit în râs. Eu am rămas în picioare, stană de piatră. Simțeam că acuși, acuși mă prăbușesc. Toată sala se uita la mine. Unele dintre colege mă priveau nepăsătoare, altele mă priveau mai compătimitoare, iar altele purtau pe buze un zâmbet batjocoritor. Colega de bancă a venit la mine și mi-a cerut să stau jos, pe scaun. Mi-a spus că sunt palidă și am broboane mari de transpirație pe față. Nu mai aveam aer. Pieptul mi se uscase, inima-mi bătea repede, ca la un pui, picioarele nu mă mai țineau, capul mi-era strâns ca într-o menghină, iar tâmplele îmi zvâcneau de parcă dădeau să se spargă. M-am așezat în scaun și am așteptat. Încet, încet am început să-mi revin, dar rușinea și jignirea pricinuită de colegul și de colega mea, partenera cu care m-a înlocuit, nu s-au stins. Într-un târziu m-am ridicat din scaun și cu mersul meu spastic am încercat să traversez sala. Simțeam că toți ochii mă urmăresc și deodată ofensa care mi s-a adus a răbufnit din nou în mintea și în sufletul meu. Mersul a devenit mai greoi. Simțeam că picioarele mă lasă. Fața îmi ardea, gura mi-era uscată, iar în ochi parcă aveam nisip. În văzul tuturor am început să plâng în hohote. Am plecat acasă. Colega de bancă a vrut să mă conducă, dar nu i-am permis. Aveam nevoie să fiu singură, cu gândurile, cu rușinea, cu durerea și cu picioarele mele anchilozate și deformate. De atunci au mai fost serbări urmate de dans, organizate de clasa mea sau de clase de băieți de la alte licee, dar pe mine nu m-au mai invitat. Asta a fost pentru mine cuțitul răsucit în rană. Tortura nu s-a terminat aici. Discuțiile purtate de colege despre reușita acestor întruniri cu dans, a doua și a treia zi, în clasă, în pauze, nu conteneau și se purtau în grupuri, cu glas tare, lângă mine. Colegele râdeau, își povesteau una, alteia, fapte hazlii, conversații ușoare, cu aluzii. Altele dintre colege, mai îndrăznețe, discutau, fără rușine, relații de dragoste ocazionale sau chiar aventurile amoroase. Eu simulam că-mi repet lecția pentru ora care vine, dar, în fond, îmi înghițeam amarul. Nodul din gât mă strângea și mă sufoca de fiecare dată.
Ce va fi cu mine în viitor? Ce va fi viața pentru mine? În afară de umilință, rușine și becisnicie voi cunoaște și eu vreodată bucuria, plăcerea, amuzamentul? Voi cunoaște eu neastâmpărul și vioiciunea primăverii? Voi întinde eu fața cândva să primesc pe ea, cu râs și strigăt de bucurie, primii fulgi de zăpadă? Voi cunoaște eu dragostea și familia?
Voi avea eu bucuria să am copii, să-mi văd fetițele la vârsta de 4-5 ani cum umblă cu pantofii mei sau cum îmi folosesc pe ascuns pudra și rujul?
În fața acestor argumente convingătoare, Radu a rămas un timp fără răspuns. Se gândea la tentativa de suicid. Să o interneze într-un serviciu de psihiatrie? Dar acolo va primi ori tranchilizante majore care îi vor altera grav personalitatea sau va primi șocuri electrice care îi vor accentua defectul de mers.
- Vrei să te internez în spital?
- Nu, nici vorbă! Am venit la dumneavoastră la rugămintea părinților. M-au implorat. Ei cred că situația mea se poate îndrepta cu medicamente. Da, cu medicamente, dar nu așa cum înțeleg ei. Sunt hotărâtă. Dacă nu voi avea curajul s-o “fac” acum, sunt o lașă și-mi voi merita soarta și tortura, toată viața.
Radu era și el convins că nici internarea într-un serviciu de psihiatrie și nici medicamentele nu vor rezolva problema. Ce este de făcut?
- Vă rog, vă implorăm, faceți ceva să nu se sinucidă, a intervenit mama.
- Și-mi dați mână liberă?, i-a întrebat Radu.
- Orice. Este singurul nostru copil. Că s-a născut cu acest defect de mers, pe noi nu ne afectează. Este fetița noastră, bună, rea, este a noastră.
Radu se uita la fată. Era foarte frumoasă. Avea păr negru abanos, față ovală, cu ochi verzi, mari și triști, gene exagerat de lungi și un nas mic, scurt, cu vârful ridicat puțin și cu nările ușor arcuite. Prin bluza verde de mătase, cu mâneci lungi și cu nasturi verzi se observa un bust tineresc, bine proporțional. Fusta neagră era prinsă la mijloc de un cordon lat, auriu, care sublinia o talie subțire, bine proporționată.
(Va urma)
Dr. ONORIU I. COFARIU
