Chiar dacă pare paradoxal, stimați cititori, cum la fel de absurdă ni se pare și situația prin care trece omenirea în prezent sub acest spectru apocaliptic, ceea ce se petrece prin acest război dintre două țări creștine ortodoxe este oarecum “legitimat biblic”, existând foarte multe profeții despre sfârșitul lumii, eshaton, la care m-am referit și în alte aricole ce vizau o asemenea tematică, implicit despre atacul Rusiei asupra Ucrainei (spuneam și asupra Moldovei, ca răspuns al “atrocităților” acestor popoare asupra prorușilor din teritoriul acestor state independente încă!!), fără să anticipez dimensiunea apocaliptică în fața căreia se află omenirea în prezent. Așadar, situația actuală din lume, caracterizată printr-o stare de insecuritate absolută, nu este nici întâmplătoare și după cum voi arăta, nici în afara unor profeții cu trimitere direct la ceea ce se întâmplă în prezent, în pofida faptului că devine ceva absurd și irațional, situate între posibilitate și probabilitate, mai pe înțelesul tuturor, ca ceva iminent și fatal!! Nefiind nici pe departe un fenomen de sine stătător, ca fenomen polivalent sub raport cauzal, războiul trebuie analizat în conexiune cu ceilalți factori sociali, culturali, economici și politici, fiind așa cum magistral îl definea Clausewitz, o continuare a politicii prin alte mijloace. Eu nu voi face acest lucru, ci așa cum am anticipat în chiar titlul articolului, o să vizez mai mult dimensiunea religioasă a războiului, reamintind că există trimiteri biblice pe fondul revelaței divine unor profeți ai Vechiului Testament, în mod deosebit lui Amos și Iezechiel, ca să nu mai vorbim de autorii unor scrieri nou testamentare. Nu voi ignora nici dimensiunea sociologică, cu atât mai mult pe cea a Sociologiei militare, pe care am avut norocul să o predau în cadrul unei instituții de învățământ militare. În acest sens amintesc faptul că marele sociolog roman, Dimitrie Gusti, în lucrarea Sociologia războiului, definește războiul ca a fi “produsul simultan al unor nenumărate forțe materiale, intelectuale și economice, deci mai mult decât numai o simplă chestiune de strategie, aprovizionare, armament, întrucât se rezumă o întreagă epocă istorică: toată știința, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp”. De alți autori, războiul este definit ca a fi un fenomen socio-uman, provocator de crize sociale, indiferent dacă are un scop de apărare sau de agresiune; rămâne un fenomen social în care sunt implicate valori și antivalori, un fenomen care, chiar dacă nu are întotdeauna întemeierea rațională, se desfășoară, în mod paradoxal, pe baze raționale. Cu aceste precizări închei această scurtă introducere în problematica polemologică - teorie despre război (polemos în limba greacă), insistând asupra componentei religioase a acestui fenomen complex.
Voi începe cu una din interpretările mai puțin uzitate în analiza războiului, cea care cade sub autoritatea teologiei și a teologilor, și anume cu paradigma religioasă sau teologică, în mod cu ceea ce ne este oferit de scrierii iudeo-creștine biblice, chiar dacă Coranul Islamic este plin de asemenea referințe de ordin polemologic. Astfel, războiul pentru această religie, și după cum vedem în prezent la creștinii ortodocși, ca să nu mai vorbim la cruciadele catolicismmului, devine, în mod paradoxal, o mistică, un ideal și chiar o poruncă divină, în pofida faptului că există un precept înscris în Decalog care interzice acest lucru, cunoscut prin porunca “să nu ucizi” (Ieșirea 20:13)). Dacă în faza primitivă, a fost adoptată de credincioși o atitudine profund antirăzboinică, blestemând și respingând categoric războiul, ulterior această atitudine a devenit mai moderată, culminând cu justificarea unor forme ale războiului chiar de cei mai înalți demnitari ecleziali, implicit de unii Suverani Pontifi - Papi, ca vicari - locțiitori ai lui Iisus Hristos și urmași ai Sfântului Apostol Petru pe Pământ. Printre principalii reprezentanți pacifiști ai Patristicii s-au desprins Părinții Origene, Ambrozie și alți teologi ai creștinismului primitiv, toți aceștia respingând categoric întrebuințarea violenței. Ulterior, așa cum am anticipat, au apărut teologi care au susținut necesitatea războiului, printer care se evidențiază în catolicism Sfântul Augustin. Acest mare teolog și gânditor dezvoltă o teorie a justiției divine care justifică războiul în măsura în care este expresia voinței divine. Justificare care nu este altceva decât o modalitate indirectă de argumentare și de acceptare a războiului: “dacă divinitatea, printr-o prescripție specială, poruncește să se ucidă, omuciderea devine o virtute”. Justificare regăsită și la un alt titan al gândirii Evului Mediu, Toma D'Aquino, care asemenea lui Augustin, justifică războiul prin acceptarea de către divinitate, conferindu-i prin prisma dreptului divin-a autorității suveranului, o cauză justă și o intenție dreaptă, asemenea Cruciadelor, care se justifică prin prisma acestor argumente de factură teologală, fiind considerate din acest punct de vedere ca a fi războaie sfinte purtate împotriva păgânilor-popoarelor necreștine. Cu privire la impactul produs de război, este relevant atitudinea unui mare polemolog, cea a lui Gumplowitz, care prin întreaga sa teorie despre război face apel insistent la război, justificându-i “necesitatea” și rolul său social, asemenea lui Freud din perspectivă psihanalitică, care justifică violența, îndemnând și promovând ura și agresivitatea între indivizi și grupuri, făcând, cum am putea spune astăzi, reclamă războiului.
Conf. univ. dr. IOAN JUDE, sociolog
