(Cronica unui timp trecut)
Îmi face o deosebită plăcere și onoare să recenzez cel de-al X-lea volum de poezii al poetului popular Cătălin Cioba. Aceasta cu atât mai mult cu cât în și prin acea iarbă simbolică din satul Nadășa, unde s-a născut, copilărit și trăiește și în prezent autorul acestor poezii, am făcut și eu primii pași în viață, doar locurile fiind diferite. Este acea iarbă ce sugerează cele mai vii amintiri, asemenea satului natal, acel Axis mundi (M.Eliade), față de care gravităm prin fluiditatea amintirilor și nostalgiilor din acel timp cascadă, după cum avea să desprindă una din secvențele temporale L. Blaga în una din trilogiile sale (Trilogia cunoașterii), atunci când erau vizate fenomenele petrecute în trecut, alături de timpul prezent - timpul fluviu, în tipologia aceluiași mare gânditor român. Astfel, prin analogie cu sintagma poetică a lui Cătălin Cioba, iarba prin care fugeam desculți, reprezintă simbolul ce cheamă, asemenea unui magnetism cosmic, spre originile noastre ancestrale, spre care “desculți” - fără prejudecăți ne refugiem, ceea ce face ca locul nașterii, cu oamenii, împrejurările și evenimentele personale și colective prin care am trecut, să devină “altarul naturii”, al fiecăruia dintre noi, la care cu nostalgie ne întoarcem în scop purificator. Dar așa cum magistral spunea filosoful și poetul citat, asemenea altor mari scriitori și sociologi preocupați de viața satului, satul nu este situat într-o geografie pur materială, cuprinzând doar cadrul natural - geografic, cum ar fi spus cel mai mare sociolog, Dimitrie Gusti, ci satul se integrează într-un destin cosmic, dincolo de al cărui orizont nu există nimic semnificativ sau care să intereseze mai mult pentru cei care locuiesc sau/și se reîntorc în el prin intermediul amintirilor ce dau sens vieții, în sat fiind limitat “orizontul misterului” și “zariște cosmică”, pline de taine, pe care doar cel care a “fugit desculț prin iarbă” le poate pătrunde misterul. De aceea pentru țăranul român tradițional, satul reprezenta matricea spirituală prin care și-a filtrat propriile valori morale, dincolo de influențele orașului, care în prezent se fac tot mai simțite, conducând la dispariția treptată a tradițiilor și ocupațiilor specifice acestui mediu, atât de ostracizat în prezent.
Perceput dintr-o asemenea perspectivă retrospectivă, cu ajutorul limbajului poetului popular, fără pretenții stilistice și deschideri hermeutice, specific marilor poeți, poeziile lui Cătălin Cioba, în mod deosebit cele din acest volum recenzat, într-un spirit critic, se constituie într-o radiografie a vieții sociale din mediul rural dintr-o perioadă premergătoare modernismului, cu influențele specific ale urbanului, fiind construit dintr-un registru tematic polimorf, pe fondul nostalgiei față de ceea ce a fost satul în anii copilăriei lui și ceea ce a ajuns în prezent. Într-un asemenea context, autorul realizează o radiografie sentimentală a locurilor natale (a se vedea în acest sens poeziile ,,Dor mi-i de tot ce-o trecut” și ,,Am scris ca să-mi alin din dor”, dar nu numai), cu tot ceea ce-i poate reactiva amintirile din trecut. Altfel, în cea mai mare parte, poeziile din acest volum, ca de altfel și din celelalte volume, poartă amprenta experienței sale de viață din aceste locuri natale, pe care la fel de bine le cunoaștem cei născuți și am copilărit la sat, fiind centrate pe dimensiunea temporală, în mod deosebit pe cea a timpului trecut, cu tot ce a putut fi circumscris în această secvență de viață, așa cum a cunoscut-o autorul în anii mai puțini prielnici ai copilăriei sale, dar de care, chiar pe fondul unui posibil refuz, îi evocă ca pe o plăcere de care nu se poate despărți. O poezie sugestivă, scrisă în opt versuri, este cea intitulată ,,Pozele sunt doar amintiri”, din care reproduc versurile: ,,Ne-amintim clipa frumoasă/ Cu colțul gurii zâmbim/ Însă ochii lacrimi varsă/ Peste ani când le privim”. Pline de nostalgie sunt și versurile din poezia ,,Când m-am dus din satul meu”, unde reușește o metaforă, demnă de un talent poetic, realizând o asemenea simbioză în plan imaginar între macii din lanul de grâu și clopotele cu care sunt asemănați aceștia.
Printre multiplele preocupări descrise de autor, cositul ierbii devine principala ocupație și mijloc de subzistență a unei categorii de tineri marginalizați și excluși social, cum sunt și cei pe care îi nominalizează poetul. Din acest punct de vedere, radiografia realizată are și o dimensiune sociolgică, redând, prin intermediul versificației și al realismului frust, structura și psihologia socială din mediul rural contemporan, în mod deosebit stadiul de degradare al acestuia, din toate punctele de vedere. Amintesc în acest sens poezia cu același nume ,,La cosât pe bani în sat”, sau poezia ,,La cosât cu badea Milu”, unde îi amintește pe unii dintre ortacii săi, plecați prematur dintre noi, ajunși la limita subzistenței, și pe care în semn de recunoștință îi amintește în una dintre poezii. Am evidențiat acest fapt pentru că din perspectivă sociologică, această categorie de marginalizați social (a lucrătorilor cu ziua, prin care își câștigă existența, supraviețuind doar, a devenit o realitate sumbră, asemenea sărăciei cronice din acest mediu depopulat și îmbătrânit, în care speranța a devenit doar o iluzie!) reprezintă arhetipurile acestor categorii sociale din satul românesc ardelenesc contemporan, supus dezintegrării și descompunerii morale, asemenea întregii societăți românești prezente, lipsită de orizont și perspectivă.
Dr. IOAN JUDE, sociolog
