Pe vremuri, zootehnia reprezenta un etalon al bunăstării în satul românesc. Gazde erau considerați gospodarii care dețineau boi, vaci cu lapte, cal cu căruță, stupi cu albine, porci și galițe. Aceștia reușeau să valorifice producția vegetală în carne, lână, lapte, ouă, pene etc. În lumea satului de altădată, toată familia era antrenată în activitățile din gospodărie. Averea se realiza prin emigrări în America, unde în câțiva ani de sacrificiu se strângeau bani pentru achiziția de teren agricol, animale și locuri de casă. Din familiile cu stare, copiii erau trimiși la școli, licee, apoi la facultăți. Aceștia se întorceau în vacanțe și își ajutau părinții la munca câmpului. Săracii satului erau de regulă bețivi, leneși, cei care își vindeau terenul agricol gazdelor. Regimul socialist, adus în România de armata sovietică, a reușit să stabilească o oarecare ordine socială, în sensul că i-a condamnat pe cei cu o brumă de avere, iar cotele impuse i-au secătuit. Tinerii din sate au urmat școli la oraș, majoritatea meseriilor căutate erau în industrie. O mare parte dintre ei au absolvit liceul, școli de maiștri, facultăți, nemaifiind interesați de averea din sat, devenită, prin cooperativizare, un bun colectiv. Treptat, locul muncii manuale a fost înlocuit cu tractoare și mașini agricole, astfel că, la un moment dat, categoria socială din sat cuprindea muncitori agricoli, navetiști, pensionari și câțiva intelectuali. Din această categorie, foarte puțin s-au stabilit în sat, majoritatea au plecat în oraș, după un stagiu obligatoriu de trei ani.
După “revoluția” furată, cei care au mai moștenit o casă, o grădină, un teren agricol au încercat să se întoarcă acasă. Foarte puțini au reușit tranziției spre capitalism, așa că au renunțat la visul de a renaște lumea prosperă de altădată. Au arendat terenul agricol, sau l-au vândut la un preț de nimic, iar casa părintească a fost înstrăinată, în cel mai fericit caz transformată în casă de vacanță. Capitalismul sălbatic importat de România din Occident, în locul socialismului impus de sovietici, a produs transformări dramatice în satul românesc. Nici orășeni, dar nici țărani, fiii satelor se simt tot mai străini în locurile de baștină. Am mai declarat și cu altă ocazie faptul că, cunosc realitățile din satul românesc direct de pe cruce, nu de la picioarele crucii, și fără pretenții de specialist în sociologia rurală, vreau să prezint, în oglindă, chiar cu riscul de a fi criticat, câteva aspecte din economia satului de altădată cu cea din zilele noastre. Am scris și publicat cinci cărți despre aceste aspecte, cronici despre o lume uitată și o lume care, încă după treizeci de ani de tranziție, își mai caută calea spre normalitate. De pildă, în satul meu de altădată, lumea se gospodărea cu succes prin cultura plantelor și creșterea animalelor, chiar și pe vremea fostului CAP. În copilărie am colindat tot hotarul satului, știam fiecare izvor cu apă potabilă. Satul dispunea de o pășune comunală în suprafață de peste 1.200 de hectare, în mai multe trupuri: Continit, Pădurice, Coasta Caldă, Râtul porcilor. Aproape în fiecare gospodărie se creșteau animale, vaci cu lapte, porci, galițe. Laptele se preda la lăptărie. Într-o vreme, la castel funcționa un atelier unde se fabrica telemeaua de vacă. Marțea era zi de târg săptămânal, unde veneau producători și cumpărători din toate satele din jur, iar de sărbători se organiza târgul de țară pentru animale și cereale. Fiecare gospodar creștea 6-10 oi pentru caș, miel de Paști și cârlan de tăiat toamna, la recoltatul viilor. De regulă se sacrificau doi porci pentru carne, unul de Crăciun și unul pe timpul verii. Carnea afumată discret și păstrată la borcan sau în bidon, carnea de galiță, ouăle, brânza de oaie, cașul de vacă și de oaie, roșiile, castraveții, ardeii, ceapa și usturoiul reprezentau alimentele de bază în bucătăria săteanului. Iar țuica de prună și vinul curat, mai rar berea, erau băuturile preferate. Mi se pare că nu erau atâtea boli cronice, iar speranța de viață a românului era cu ceva mai mică decât cea din zilele noastre, cu toate că în fiecare comună exista un dispensar uman cu medic generalist, asistentă și moașă. Banii se obțineau prin valorificarea producției agricole, tăurași la îngrășat, porci, păsări, lână, pene, ouă. Primele autoturisme din sat au apărut prin 1965, televizorul tot prin acea perioadă. După colectivizare, absolvenții de clasa a opta s-au îndreptat spre școli profesionale, licee de specialitate, facultăți. Cred că am nevoie de sute de pagini pentru a consemna transformările sociale și economice din satul meu și nu știu dacă prezintă interes să fie publicate de un ziar sau editură.
La ora actuală, satul meu are în proprietatea obștii suprafața de 1.200 ha pășune, pentru un efectiv de 50 de vaci și 700 de oi. Dacă am lua în considerare un posibil indicator al gradului de bogăție al unui sat, pot spune că satul meu a devenit mai sărac, cu toate că terenul agricol este exploatat de un fermier harnic.
Județul Mureș dispune de o suprafață de 103.790 ha pășuni,71.702 ha fânețe naturale și 2.655 ha pășuni în fondul silvic. Aceste suprafețe permit înființarea de exploatații zootehnice performante, cu condiția să existe tineri interesați de acest domeniu. Voi încerca să revin cu amănunte privind meseria de agricultor, cu exemple concrete din teritoriu.
VASILE BOTA
