Prolog: În data de 31 august 1944, ora 22 și 5 minute, au început la Moscova negocierile cu privire la “Convenția de armistițiu", între Guvernul român, pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit (n.n. Marii Britanii) și Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte. În acel context, Lucrețiu Pătrășcanu, conducătorul delegației române, a precizat: “Din 24 august, România se află din punct de vedere juridic și faptic într-o stare de armistițiu cu Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, după această dată și chiar pe data de 28, când delegații au zburat de la București, diviziile românești au fost dezarmate de către Armata Roșie și chiar au fost amestecate. Prin urmare, (n.n. pe nedrept) ei se află într-o situație asemănătoare cu situația prizonierilor de război".
Delegația sovietică (V.M. Molotov și A.I. Vâșinski) a ignorat sesizarea lui Lucrețiu Pătrășcanu.
Ea a fost readusă în atenția reuniunii cvadripartite de la Moscova, din septembrie, când României i-a fost impus dictatul Convenției din 12 septembrie 1944. Din minuta delegației române: Dl. Gen. Dămăceanu: “Nu avem decât o singură divizie armată. (...) La diviziile retrase din Moldova, armamentul lor a fost capturat de U.R.S.S. Corpurile de armată 5,6, și 7 au fost dezarmate după 24 august, adică după încetarea focului. Propun soluția de a se restitui armamentul acestor mari unități, pentru a se arma cele 12 divizii". Și de această dată, răspunsul a fost tăcerea.
Printre militarii români “capturați" ca prizonieri după 24 august 1944 s-a aflat și Vasile Muncaciu, din ale cărui memorii de război a ales secvențele cele mai semnificative.
I - PE LINIA DE BĂTĂLIE
“Mai, 1944. După trei zile și trei nopți de călătorie cu trenul, am trecut Carpații și am ajuns în gara orășelului Piatra Neamț, mulțumiți că am scăpat cu viață de sub bombardamentele aviației americane și engleze. La o distanță de câțiva kilometri, ne-am instalat și am început săpatul de tranșee și de alte adăposturi și obstacole de apărare în fața inamicului rus.
Timp de două săptămâni am stat acolo. Am început să ne obișnuim cu acel fel de viață, care era mai bună decât în cazarmă. Era mai puțină strictețe, iar hrana era incomparabil mai substanțială. Vorbeau unii cu alții că e mai bine pe front decât în cazarmă. Însă această liniște a fost dintr-o dată tulburată de ordinul aspru venit de la Marele Stat Major, prin care se ordona ca imediat Divizia a treia de Munte, din care făcea parte și batalionul nostru, să se echipeze și să plece pe linia întâi, în împrejurimile comunei Nemțișor, pentru a opri înaintarea rușilor, ale căror avangărzi și grupe de cercetare au ajuns până în această localitate.
Era destul de mare liniște în acea dimineață. Toată lumea stătea în expectativă, așteptând să se întâmple ceva lucruri neobișnuite. La un moment dat, auzim niște strigăte pline de înjurături, pe un ton atât de aspru parcă eram niște condamnați de drept comun: “Ce stați și așteptați, mă, netrebnicilor, bandiților!" răcnea, venind spre noi călare un ofițer de la Marele Stat Major, însoțit de căpitanul Popescu, comandantul batalionului nostru. “Aruncați jos tot ce aveți la voi, în afară de arme și muniție! Hai, dați-i drumul, ce mai așteptați, măi ..."
Aspra comandă ne zăpăcise de-a binelea și acuma nu mai alegeam nimic, mergeam pe unde apucam și cum puteam, numai să scăpăm de gura acelui zbir ce ne urmărea cu binoclul, de la distanță. (...)
După o oră de mers prin pădure, ne-am apropiat de poziția rușilor. Plutonul de cercetare luase deja contact cu inamicul și se auzea “lătratul" puștilor-mitralieră. A apărut primul rănit. Era comandantul grupei de cercetare, adus pe targă de către doi sanitari. Rănitul se zbătea între viață și moarte.
“Înainte, la atac!" striga căpitanul Popescu, parcă ieșit din minți, arătând cu mâna spre inamic.
Din cazematele lor de pământ, rușii se apărau cu înverșunare, secerând cu armele lor automate cea mai mare parte din ostașii români ce treceau creasta dealului, încât noi nu mai puteam păși decât călcând pe cadavrele și trupurile camarazilor noștri. Nu se auzeau decât vaietele și gemetele răniților noștri târâți în urma noastră spre a li se da primul ajutor.
Patru sau cinci săptămâni au continuat înverșunatele lupte de pe dealul Căprăria. În batalionul nostru a rămas în viață doar un singur ofițer, Rădulescu. La comanda companiilor au fost numiți sergenți vechi, din contigentul 41.
Pe front se instalase un calm relativ. Făceau excepție armele individuale a căror pocnituri răzlețe se auzeau de la distanțe mai mari. Din lipsă de interes din partea autorităților militare, răniții se zbăteau între viață și moarte, fiind netransportați de aproape șapte zile. Ploile torențiale din ultimele zile au umplut gropile cu apă și răniții se zbăteau într-un fel de mocirlă rău mirositoare de culoare roșiatică. La tot pasul întâlneam trupurile neînsuflețite ale militarilor români care au părăsit această lume, căzând la datorie, luptând vitejește, așa cum știe să lupte românul pentru păstrarea ființei sale naționale și apărarea gliei strămoșești. Numai că ofițerii noștri ne-au vârât în luptă fără pregătire de artilerie sau bombardament din avioane. Ei ne mânau din urmă ca pe niște animale. Așa, în mai puțin de cinci săptămâni, batalionul nostru și întreaga Divizie de Munte au fost distruse în proporție de șaptezeci și cinci la sută.
Parcă acuma-l văd pe comandantul nostru de batalion, care era în urma noastră, la o distanță de circa două sute de metri, adăpostit după un copac gros și răcnea la noi: “Înainte, la atac, ostași români, pentru țară și Rege! Hura! Hura!" “Înaintați, că vă împușc!" Cădeau românașii noștri pe creasta dealului așa cum cad spicele de grâu lovite de grindină. Conducătorii noștri militari nu se sinchiseau prea mult de aceste pierderi. Fiecare dintre ei căuta glorie și prestigiu în fața lui Antonescu."
MIRCEA GHEBOREAN
(Va urma)
