Urgia revoluției ungare, de la 1848, împotriva românilor ardeleni
“Te pomenim, te serbăm cu drag, o, zi măreață, căci întâiași dată aspiram atunci un popor întreg răspunzând celor ce-i vorbeau de unirea Transilvaniei cu Ungaria, prin această strigare: NOI VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA. Minunată destăinuire a lui Dumnezeu, care în zile așa de mari de sărbătoare populară vorbeau de-a dreptul în inimile aleșilor săi și numai poporul și poeții, acești fii ai inspirației divine, avură la 1848 conștiința întâmplărilor viitoare, numai ei citiră și destănuiră ceea ce era scris în fundul inimii fiecărui român: mântuirea de orice domnie străină prin unitatea națională” (Nicolae Bălcescu, Istoria Românilor supt Mihai Voievod Viteazul, ed. A.I. Odobescu, 1878, pg. 538).
Pe când “flacăra” revoluției cuprinsese întreaga Europă, la 1848, Ardealul nostru se afla într-un context dificil, nefast, caracterizat de politica duplicitară, oscilantă, prin care stăpânirea habsburgică (austriacă) a încercat să “tranșeze” între dorința ardelenilor de a forma un singur stat românesc în cadrul fostei Dacii și “eterna” obsesie a Budapestei de a reconstrui, cu un Ardeal inclus într-o “națiune unică” și “un stat indivizibil”, regatul medieval al Ungariei!
Mai întâi, cum era de așteptat, maghiarii extracarpatici și cei intracarpatici “și-au dat mâna” într-o acțiune de forță, sfidând Curtea imperială din Viena, astfel încât, în primăvară, au reușit să convoace Dietele (din Pojoni și Cluj) prin care i-au ațâțat pe românii ardeleni la revoltă: prima a dat o lege de unire a Ardealului și Partiumului (Arad, Bihor, Cluj, Satu Mare, Sălaj, Timiș) cu Ungaria, iar a doua (sub conducerea guvernatorului Ardealului, groful maghiar Iosif Teleki) a fost de acord cu legea de la Pojoni și cu luarea de măsuri represive împotriva românilor din Ardeal. O primă reacție, a zeci de mii de români nedreptățiți, s-au concretizat în organizarea a 3 adunări populare, la Blaj, pe Câmpia Libertății: În esență, românii s-au grupat într-un for politico-militar, numit Comitetul Național Român (condus, de la Sibiu, de episcopul ortodox Andrei Șaguna), prin care s-a proclamat independența națiunii române și, după ce însuși împăratul austriac a sancționat (a aprobat) unirea Ardealului cu Ungaria și maghiarii conduși de comisarul Vay s-au și grăbit să înceapă masacrele împotriva românilor, s-a format în consecință o tabără militară, condusă de revoluționarul Avram Iancu, care a cerut, printr-o Rezoluție, abolirea regimului de opresiune ungaro-austriacă, egalitatea românilor cu maghiarii, secuii și sașii, iar apoi - prin forța armelor - a trecut la dezarmarea gărzilor maghiare!
Temându-se că va scăpa situația de sub control (văzându-i pe români că nu mai țin cont nici de Viena, nici de Budapesta), Viena a făcut “un pas înapoi” și, cerând ajutorul Rusiei țariste (prin noul împărat, Franz Iosif, în decembrie 1848), a oficializat o Constituție nouă prin care restabilea autonomia Ardealului și existența națională a românilor (la 4 martie 1849). Oscilația Vienei a pus față în față două tabere:românii, din Comitetul Național de la Sibiu, au definit programul revoluționar (în ianuarie 1849) și își vor face din Munții Apuseni o redută militară condusă de “Avram Iancu”, iar ungurii, din Guvernul de la Budapesta, vor apela la serviciile generalului Bem (ofensiva celor 21.000 de soldați va conduce la cucerirea Transilvaniei, nu însă și a românilor cantonați strategic în Munții Apuseni), dublați fiind de acțiunile lui Lajos Csany (corpul său militar a favorizat înființarea “tribunalelor de sânge”, responsabile de teroarea masacrării a mii de români).
Ciocnirile violente dintre revoluționarii români (conduși de Avram Iancu) și cei unguri (conduși de guvernatorul Lajos Kossuth) au determinat trupele austriece să intervină în Ardeal și, după ce la Debrețin au avut loc tratative între revoluționarul Nicolae Bălcescu și Kossuth, s-a încheiat pacea de la Seghedin (2/14 iulie 1849) prin care se acordau românilor dreptul de a-și folosi limba în administrație, independența Bisericii Ortodoxe etc. Revoluția orchestrată de Ungaria, împotriva românilor revoluționari din Ardeal, s-a încheiat cu capitularea armatei maghiare, la 1/13 august 1849, la Șiria (în Arad).
Bilanțul martirilor români, uciși pe altarul libertății și al demnității naționale, s-a ridicat la circa 40.000 de morți (conform istoricilor Gelu Neamțu și Ioan Bolovan), din care peste 100 de preoți ortodocși numai în Munții Apuseni, precum și la 340 biserici ortodoxe devastate (conform lui A.P. Ilarian, în Istoria Românilor din Dacia Superioară, tomurile I-II, Viena, 1852). Cât despre chinurile îndurate de români, asupriți de unguri, iată cum a murit preotul ortodox Ioan Mitrofan din Feneșel, Cluj, asasinat când, în 1848, de ziua Sfântului Ioan Botezătorul, satul său a fost prădat de honvezi și alți maghiari: “L-au ascuns, dar a fost prins în cimitir, bătut, apoi dus la casa parohială unde l-au legat de un stâlp afară în frig până i-au roboluit tot din casă și din ogradă ce a avut și din tot satul ce au aflat și l-au dezbrăcat cum l-a născut maica sa în trupul gol și când au sosit în Savagysla (satul maghiar Săvădisla) au ieșit înaintea lui cu vinars (țuică-n.a.) și i-au dat de a băut cu sila... și l-au legat cu cea mai mare batjocură de stâlp afară și l-au udat cu apă în gerul cel mai groaznic și l-au străpuns în coaste ca pe Hristos cu banganetele (baionetele-n.a.) și l-au ținut legat de stâlp o zi, o noapte... și făcându-se noapte, la 10 ceasuri, s-au apucat de judecată asupra lui (primar, 3 ofițeri honvezi, populație - n.a.) și la 11 ciasuri l-au dezlegat de la stâlp și i-au tăiat mădularul și... l-au împușcat. ȘI l-au ținut sub pază timp de 9 zile și le-au poruncit poporenilor săi (credincioșilor - n.a.) ca nu cumva să-l îngroape că pe toți îi vor prăpădi și îi vor aprinde prin casele lor, cu muieri, cu copii, cu tot. Și când a fost a 10-a zi de la al 9-lea cias pe la prânz l-au tăiat cu săcurile maghiarii (...) cinci prunci mici (au rămas orfani - n.a.) în ușile oamenilor săraci” (Documente istorice, în revista “Transilvania”, an XL, 1909, pg. 27-28).
Prof. COSTEL NEACȘU
