Dar Carpații aceia erau plini de dor, de infinite suferințe pe care numai Dumnezeu și pământul ce le-nghițise în tăcere, le știa, erau plini de sfâșietoare așteptări seculare, de disperate nădejdi, pe când... astăzi...
Astăzi, am ridicat între noi imenși munți de indiferență, de apatie, de nefirească și necreștinească ură!
Și cum, oare, ar trebui să fie batalioanele acelea care acum, în zilele noastre, ar trebui “să-i treacă?”
Cu ce suflet ar trebui să plece soldatul acela de azi în lupta asta agonică a unui neam, ce parcă-și murmură din toată ființa sfârșitul, când dincolo de creasta străbătută cu greu, cu pușca ațintită spre el, nu-l așteaptă inamicul, ci fratele lui?
Războiul româno-român, sinistră apocalipsă a timpurilor noastre!
“La arme cu frunze și flori!” Ce-ndemn care te-nfioară! Ce moarte învelită în nădejde!
“V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații!” Așa s-au trecut Carpații aceia, așa s-au zdrobit porțile acelui imens și-aproape veșnic Mormânt ce mistuia în tăcere ființa acestui neam.
Cartușele înrobitorilor trase spre pieptul celor care îndrăzniseră să treacă Carpații le-au luat viața, dar nu inima, căci inima era la “trecători”, se făcuse punte de lumină de la frate la frate.
Dar astăzi, cartușul acela parcă tras în continuu spre pieptul acestei necăjite și sublime țări, simt că acuma ne-a atins inima, în sfârșit ne-a atins inima cea pusă la “trecători”, căci glonțul n-a mai plecat de la inamic la inamic, ci de la frate la frate!
Și, de aceea, lumina dintre noi s-a stins!
Și-n bezna acestui veac, fiecare român cu întunericul lui se-ndreaptă rătăcit spre meleaguri străine, întinse ispititoare, dar lipsite de dor.
Cartea “Omul liber” de DAN PURIC
