O zi în care trebuie să ne amintim că pământul românesc e udat cu mult sânge, că fiul cuiva nu s-a mai întors niciodată acasă, pentru ca România să rămână “acasă” pentru milioane de români.
Generațiile care au apărat cu pieptul fiecare centimetru de Românie ne-au predat de mult ștafeta și ne privesc cum ducem mai departe numele țării scăldat în sângele fraților care nu s-au mai întors niciodată la casa și familiile lor. Cu viața și libertatea lor au cumpărat viața în libertate pe care o avem astăzi. Să nu uităm că nimic nu e gratis. Și România a plătit scump pentru onoarea de a fi român.
Colonel (rtr.) Ioan Poenaru: “Erau trenuri cu ambulanțe care cărau continuu răniți”
Născut în comuna Vultureni, județul Bacău, în data de 5 iunie 1923, veteranul de război Ioan Poenaru împlinește anul acesta venerabila vârstă de 100 de ani. Și-a început educația la Școala din Țigănești, după care a continuat la Chișinău până la evacuarea Basarabiei din aprilie 1944 și a încheiat-o la Bacău și București. ,,Pe front am plecat în august 1944.
Regimentul din care am făcut parte era din Tecuci, dar era evacuat în sudul țării, în județul Teleorman, comuna Salcia, aproape de Dunăre”.
Acolo s-a făcut instrucția și tot ce trebuia pentru front. Armata română a participat pe două fronturi, dintre care prima parte în răsărit, în Rusia, unde pe 22 august 1944, unitatea de la Salcia se pregătea să meargă. “Ne-am îmbarcat în tren, iar în data de 23 august, dimineața, ne aflam în Gara de Nord din București, urmând ca din oră în oră să plecăm pe front. În dimineața de 24 august a venit comandantul regimentului și le-a zis tuturor că o să avem pace pentru că noaptea se încheiase armistițiul cu rușii. Unitățile germane din garnizoana București au fost avertizate că au voie să se retragă din țară fără lupte, dar nu au acceptat. Aveau o unitate de elită amplasată la București, pe lângă Băneasa și am intrat în luptă chiar în seara de 24 august. Din luptele acestea rețin că erau trenuri cu ambulanțe care cărau continuu răniții. Lupta aceasta a durat până pe 29 august. Pe străzi și în șanțuri era plin de morți, nemți și români. În data de 29 august au apărut o serie de unități de aviație care au bombardat Pădurea Otopeni. În această situație, nemții au pornit spre Ploiești. Am trecut Mureșul, cu bărcile, noaptea, iar într-un sat de acolo a fost tragedia de la Oarba. A durat de pe 12 pe 26 septembrie. Dezavantajul nostru era că, în timp ce nemții puteau să vadă toată valea, noi nu puteam vedea nimic din tranșee. Au fost peste 11.000 de morți. De aici s-a mers înspre apus luptând, ei în retragere, noi în înaintare și am ajuns la 25 octombrie 1944 în localitatea Carei, la nord de Oradea. Acolo, populația a primit armata română cu bucurie, steaguri și covoare la balcoane. Ne-am bucurat și noi. 25 octombrie a rămas de atunci sărbătoarea armatei. Și atunci ca și acum, îmi pun întrebarea: Doamne, cum de am scăpat?”
“Sora Lica”: “...Ne aduceau răniți de peste tot, cu plăgi împușcate, cu cangrene...”
La 95 de ani, doamna Lucia Cerghizan încă mai poartă, pe antebrațul stâng, cicatricea schijei care a atins-o în altă viață, pe când avea 14 ani și era “sora Lica”, așa cum îi spuneau doctorii și cum o strigau pacienții cu dureri atroce.
“Am ieșit în curtea spitalului să pansez un rănit. Nu știu cum am reușit, că dârdâiau ferestrele de la bombe. Atacau cu aviația, veneau neîncetat formații. Soldații din curte se lipeau de pereții clădirii, să se protejeze, că toate ușile erau încuiate după evacuarea spitalului. Mai rămăsesem doar noi, o echipă mică, făceam operații în subsol. Noroc că m-a văzut un soldat, mi-a dat boneta jos și mi-a pus o cască pe cap, că din cer tot curgeau flăcări dintr-un avion avariat.... dar uitați, aici pe mână m-a atins, am văzut abia când am întrat înapoi că am sânge (...) Am operat ziua și noaptea, în subsol, în asediu. Era plin, gemeau de durere, ne aduceau răniți de peste tot, cu plăgi împușcate, cu cangrene. Scoteam gloanțe și făceam amputări. Nu tăiam eu, eram mică, tăia doctorul cu un fierăstrău. Mă uit în spate și nu știu cum am putut să fac așa ceva, acum nici un pui nu pot să mai tai. Eram o copilă.
(...)Să știți dumneavoastră, cât ar fi de bărbați, când erau răniți și în dureri, după cuvântul sacru mama, venea cuvântul soră. Asta le eram.
Am avut două ocazii când am răcnit, de durere sau uimire. Prima dată când un comandor de marină, cunoscut de-al doctorului, pe care îl mai știam și eu, a fost adus împușcat in gat. Am curățat plaga de intrare, am pus pansament și i-am făcut ecografie. Omul era pe picioarele lui, zicea că mă ia de nevastă când se face bine. Eu i-am zis că nu, că am liceu de făcut, că e bătrân. Avea spre 40 de ani, eu 15. Și îl tot întrebam pe doctor când îl operăm, și parcă tot amâna, așa, într-o doară. După câteva zile mi-a zis: Lica, pregateste-l, că mâine îl operăm. Comandorul și-a pus toate lucrurile într-o pungă și mi le-a dat mie să i le țin. Ochelarii, ceasul, tabachera...
Și doar ce l-am deschis și am scos glonțul, că a făcut hemoragie și a murit. Doctorul văzuse la radiografie că i se oprise în carotidă. A mai tras de timp să îi cheme familia. Am ieșit plângând din sală... în capătul holului venea mama lui. I-am dat lucrurile și am plecat”.
Locotenent-Colonel (rtr.) Gheorghe Stere “Pe front, am prins zile când nu aveam ce mânca...”
S-a născut la data de 12 aprilie 1923, în localitatea Tărtășești, Răcari, județul Dâmbovița, într-o familie cu 7 copii.
A participat pe front în perioada 1944-1945 cu Regimentul Centrului de Instrucție al Geniului din Râmnicu Vâlcea, apoi cu Regimentul 2 Pioneri de Gardă, pe Frontul de Vest, în Ungaria și Cehoslovacia (Brno).
“Pe front, am prins zile când nu aveam ce mânca, de multe ori ne potoleam foamea cu porumb cules din lanurile pe unde treceam cu Regimentul. În Cehoslovacia era foarte frig, ne-au degerat picioarele, dormeam sub cerul liber. Au murit mulți ostași acolo. Ne-am întors în țară cu un tren de marfă, eram câte 40 într-un vagon. În cadrul unității din București mă ocupam de partea administrativă, mi s-a dat un depozit în primire, cu echipamente și alimente. Am fost și curier. Țin minte că am fost numit erou atunci când am reușit să salvez corespondența ce mi se încredințase, atunci când doi ruși mi-au luat arma din dotare. Eu aveam ascunse scrisorile în interiorul vestonului și așa am reușit să le salvez. Ulterior, cu doi ostași, aveam misiunea să patrulăm prin București. Când s-a terminat războiul, la 9 mai 1945, eram în București. Mulțumesc lui Dumnezeu că am scăpat teafăr și nevătămat”.
Pentru faptele de vitejie de pe câmpul de luptă, lt. col. (rtr.) Stere a fost decorat cu medalia “Crucea Comemorativă al celui de Al Doilea Război Mondial”, iar în urma ordinelor de avansare în grad emise de Ministerul Apărării Naționale a ajuns la gradul de locotenent-colonel.
Ziua Veteranilor de Război - 29 aprilie a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 1222/2007.
În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, România a înregistrat peste 900.000 de morți, dispăruți, prizonieri, răniți și invalizi (circa 92.000 de militari decedați).
De Ziua Veteranilor de Război, în anul 2020, mai erau puțin peste 4.100, toți trecuți de vârsta de 90 de ani. Anul acesta mai sunt alături de noi 1.069 de veterani și 24 de văduve de război. (În județul Mureș sunt în viață sub 30 de veterani de război - n.n.)
Respect etern eroilor noștri!
(sursa și foto - https://veteraniiromaniei.mapn.ro/events/view/10 Un proiect @Serviciul Multimedia-DIRP
***
N. red. Potrivit informațiilor prezentate în albumul “100 de ani de viață, 100 de ani de istorie”, publicat cu prilejul Centenarului Marii Uniri, în Războiul de Independență (1877-1878) și-au sacrificat viața 10.000 de ostași din cei peste 58.000, care au constituit Armata de Operații.
În Primul Război Mondial, în care a fost mobilizată 11% din populația țării, respectiv peste 880.000 de militari, victoria a fost obținută cu jertfa a peste 335.000 de oșteni morți și dispăruți, peste 75.000 de invalizi și circa 650.000 de decese din rândul populației civile.
Un eveniment cu valoare de premieră în istoria țării a fost declararea, la propunerea MApN, de către Guvernul României, a anului 2015, ca an al veteranilor de război. În ciuda posibilităților financiare modeste, Asociația Veteranilor de Război a reușit să editeze 11 volume intitulate “Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”, iar în cadrul unor filiale și la nivel central a facilitat apariția unor reviste consacrate venerabililor oșteni.
Anul acesta, în contextul manifestărilor organizate cu prilejul Zilei Veteranilor de Război, Ministerul Apărării Naționale în parteneriat cu o serie de organizații și asociații, organizează, în perioada 20-29 aprilie, campania “Recunoștință veteranilor de război”, care include acțiuni de distribuire a unor pachete cadou pentru toți cei 1.069 de veterani și veterane de război și cele 24 de văduve de război de pe teritoriul României și pentru trei veterani de război din Republica Moldova, precum și alte activități de cinstire a memoriei celor care și-au pierdut viața pe timpul celei mai mari conflagrații mondiale și a supraviețuitorilor acesteia, veteranii de război. (I.S.)
Ileana Sandu
