În ciuda extraordinarei proprietăți pe care apa o are de a se autopurifica, de a absorbi deșeurile și a le inofensiviza, depășirea unui anumit “prag” de poluare provoacă dereglarea mecanismului de biodegradare a substanțelor nocive deversate în ea. Orice curs de apă, lac sau pânză freatică acționează ca un organism viu, capabil să metabolizeze reziduurile și să suporte, fără a da semne de îmbolnăvire, un proces de autoepurare care îi solicită organele. Principalul “organ” de autoepurare al apelor, echivalent cu funcțiile rinichilor umani, este oxigenul. Absorbit din atmosferă sau degajat de plantele acvatice, el acționează direct asupra deșeurilor organice, “arzându-le” chimic prin procesul de oxidare. Tot el asigură viața bacteriilor inofensive omului ce se hrănesc cu deșeurile organice, contribuind astfel la curățirea apelor. Dar supraîncărcarea cu deșeuri provoacă apelor un fenomen de “indigestie”, caracterizat prin epuizarea oxigenului, care nu mai poate face față digestiei. Dacă reoxigenarea nu se produce prompt și dacă deversările de poluanți continuă să se aglomereze, apa moare sufocată. Și mai gravă este “indigestia” apei provocată de asaltul materiilor anorganice, pe care oxigenul nu le poate “arde”. Excesul de materii organice duce la eutrofizarea apei, adică la o supraîncărcare cu materii nutritive, ceea ce provoacă bulversarea echilibrului vieții acvatice. Planctonul, diatomeele și algele se înmulțesc exploziv, până când, auto-sufocate de lipsa de oxigen, dispar. Apa fără aceste microscopice organisme este tot o apă moartă. Eutrofizarea poate fi cauzată de nitrații și fosfații din apele uzate, de îngrășămintele chimice folosite în agricultură, de excesul de materii organice din deversările rețelelor de canalizare ale marilor orașe etc.
Fermentarea poluanților care “devorează” întregul oxigen conținut de apele “bolnave” lovește mai întâi în speciile de pește, a căror împuținare și dispariție constituie primul grav semnal de alarmă cu privire la sănătatea unei ape.
Și, totuși, pentru ca omenirea să poată face față necesităților alimentare în continuă creștere, pentru ca zonele cel mai grav afectate de foamete să iasă din impas, singurul remediu rămâne apa. Irigațiile. Pe întreaga noastră planetă, numai 18 la sută din totalul pământurilor arabile sunt irigate, și aceasta mai puțin de o cincime din solul care ne hrănește furnizează aproape jumătate din actuala producție agricolă mondială.
Apă! Tot mai multă apă, o insațiabilă sete care face ca, chiar în țări cu un echilibru hidrologic stabil și cu mari rezerve subterane sau terestre, folosirea ei nechibzuită, risipa și poluarea să-i scadă continuu calitatea. Procedeele folosite pentru vindecarea indigestiei apei, de epurare și regenerare, se dovedesc cu mult inferioare ritmului de degradare a apelor, diminuând posibilitatea de satisfacere a necesităților tot mai mari. În Europa, după datele furnizate de un studiu al Pieței comune, consumul de apă va crește în anul 2000 cu 228 la sută față de 1970. În Statele Unite se prevede o creștere a consumului de unu la sută pe an. Procentul pare redus, dar dacă ținem cont de faptul că Statele Unite sunt cele mai mari consumatoare de apă dulce din lume, cifra totală devine îngrijorătoare.
Din păcate, ritmul de poluare înregistrat astăzi este și mai ridicat. Un oraș de un milion de locuitori “produce” zilnic un milion de metri cubi de apă de canal. Apă infestată cu tot soiul de reziduuri organice și anorganice, care provoacă “indigestia” marilor cursuri, a lacurilor și a pânzelor freatice, făcându-le tot mai improprii folosirii lor în alimentație, în agricultură și industrie. Numai apele Franței suportă într-un an, după cum arată revista “Science et Vie”, o încărcătură de 11 milioane tone de detergenți, metale, hidrocarburi etc., la care se adaugă noul fenomen de poluare termică și radioactivă provocat de centralele electrice nucleare. Industria care “restituie” râurilor și fluviilor apele degradate contaminează restul apelor, fiecare metru cub de apă uzată făcând inutilizabili cel puțin alți zece metri cubi de apă sănătoasă, proporția aceasta fiind de două ori și jumătate mai mare în cazul apelor folosite de industriile chimice și deversate apoi în râuri, lacuri și fluvii. Dacă lucrurile vor “merge” în același ritm, în anul 2000, singură industria europeană va avea nevoie de 320 km cubi de apă care, dacă nu va fi epurată decât în proporția în care acest lucru se face azi, va contamina cel puțin 3.200 km cubi, adică cu o treime mai mult decât actualul consum mondial.
Perspectivele în ceea ce privește creșterea consumului de apă nu sunt câtuși de puțin liniștitoare. Astfel, dacă se ia drept punct de referință anul 1975, când consumul global a fost de 2.412 km cubi de apă dulce, în anul 2000, acesta va fi de 9.450 km cubi, din care 100 în mediul rural, 950 în cel urban, 1.900 în industrie și 6.500 km cubi în agricultură. În anul 2030, după calculele de perspectivă, acest consum se va ridica la un total de 23.510 km cubi - de aproape zece ori mai mult decât consumul din 1975! - din care 135 km cubi vor fi consumați în mediul rural, 2.695 în cel urban, 5.190 în industrie și... 15.190 în agricultură! Prognozele cu scadențele stabilite în anii 2060 și 2090 fac ca volumul apelor solicitate pentru a satisface setea Pământului să fie de 33.400 km cubi și, respectiv, 35.690 km cubi, agriculturii revenindu-i “partea leului”, cu o triplare constantă a cererii de apă de la o etapă la alta.
Din Almanahul “Scînteia” 1978
IOAN GRIGORESCU
