Nicolae Grigorescu (1838-1907) face trecerea la pictura românească modernă și la inserarea ei în marele creuzet al picturii europene. Țărani, care cu boi, ciobănași, țărăncuțe, alcătuiesc tipologii și respectiv marea serie de teme tipic românești care vor face ulterior mulți epigoni. Prin ele, Grigorescu devine emblemă a spiritualității românești.
Dintr-o perioadă de creație aproape finală, “Fata cu ulcior” redă un personaj tipic grigorescian: ușor idealizată, longilină, optimistă, cu un surâs vag întrezărit. Roșul mărgelelor de la gât devine laitmotiv al personajelor feminine grigoresciene. Țărăncuța e inserată firesc în peisajul colinar, solar, de vară, cadru folosit preferențial în pânzele sale. Cărarea colbuită, plasată oblic și pata de cer albastru din colțul pânzei conferă profunzime imaginii. Întreaga compoziție, simetrică, gândită pe verticală, e inundată de lumina care degajă acalmie.
În imagine: Nicolae Grigorescu, Fata cu ulcior, ulei pe lemn, 35x23 cm, semnat și datat stg. jos: Grigorescu 1901.
CORA FODOR, istoric de artă și cercetător la Muzeul Județean Mureș
