Consecință a eforturilor conjugate ale populației și intelectualității progresiste, învățământul de prin sate și comune face un adevărat salt până la 1860. Sub impulsul prefacerilor revoluționare și în cadre legislative mai îngăduitoare, deceniul absolutismului marchează în istoria învățământului primar român din Transilvania începutul organizării sale pe baze moderne. Nu prin conținutul procesului de învățământ, unde tendințele progresiste se afirmă timid ca rezultat al tutelării clericale, ci tocmai prin această amploare a strădaniilor populare în vederea organizării și dezvoltării instituțiilor școlare. Rezultatele concretizate în câteva sute de școli înființate până la 1860, în Crișana, Sălaj, Chioar și Maramureș, sunt încă un argument în sprijinul afirmației de mai sus.
Cele mai multe școli populare au luat ființă până la 1860 în părțile vestice și în Maramureș. Pentru districtul școlar Oradea există informația privind sporul de 150 școli sătești ortodoxe și un minim de 127 școli “unite”, ceea ce totalizează o creștere de 277 școli românești. Raportat la totalul existent în 1850 de 265, rezultă că în zece ani, numărul școlilor române din aceste părți s-a dublat.
În lipsa datelor exacte pentru situația învățământului românesc din Maramureș în anul 1850 o comparație similară nu este posibilă. Dar progresul este evident din statistica școlară întocmită de noi pentru 1859/1860.
Din totalul localităților maramureșene, în 69,5% funcționau școli în anul 1860. În 40 de sate și comune însă nu existau nici școli, nici copiii nu frecventau deloc vreo școală. Din cele 91 școli existente, în care învățătorii erau cei mai mulți absolvenți ai Preparandiilor din Năsăud și Gherla, parte ai școlii centrale din Lăpuș, toate ridicate după 1850, ne face să credem că majoritatea școlilor existente în Maramureș la 1860 au fost deschise după 1850. Progresul în sporirea rețelei școlare este evident, deși frecvența copiilor chiar în localitățile cu școală pare să fie de numai 30-40%. După calculele noastre - pe baza unor cifre medii - ar rezulta un total de 20.043 copii de școală în cele 131 localități, din care doar 4.734 sunt școlari, ceea ce, exprimat procentual, echivalează cu o școlarizare de 23,6% a copiilor de vârstă școlară. Mai bine de trei sferturi din ei rămâneau în afara oricărei instrucții.
Datele noastre nu concordă cu cifrele publicate de autoritățile clericale în “șematisme”. Chiar în epocă, acestea din urmă au fost criticate ca neconforme realităților școlare. Interesate să mascheze activitatea slabă, uneori chiar indolența și nepăsarea, autoritățile clericale rotunjeau mult în plus cifrele, atunci când se osteneau să le întocmească. De aceea n-am folosit datele publicate în presa vremii, ori în șematismele de mai târziu. Dacă am lua drept reale astfel de cifre ar rezulta ca la 1860, în Maramureș, Chioar și Sălaj funcționau 326 școli populare românești, adică scăzând școlile maramureșene - 235 școli în Sălaj și Chioar, cifră ce este aproape echivalentă cu numărul satelor române din aceste părți.
Fără a avea posibilitatea de a verifica veracitatea datelor, se afirmă că în dieceza greco-catolică din Oradea, numărul total al școlilor române ale acestei confesiuni ar fi fost, în 1862/1863, de 172, din care 150 erau organizate în mod corespunzător. Acestea erau frecventate de 37.136 elevi, din care 17.321 erau fete, rămânând neșcolarizați 19.107 copii (7.503 băieți și 11.604 fete).
Pe baza datelor arhivistice se poate constata ca sigură existența a 99 școli populare în Sălaj și Chioar la 1860. Ritmul înființării de școli a fost aici mai lent. Procesul se va accelera după 1860, când autoritățile locale din Chioar, formate în majoritate din români, au stimulat și sprijinit nemijlocit strădaniile populare.
Cele 417 școli nou înființate față de cele existente la 1850 indică un spor de 132,7%, ceea ce reflectă numai în parte amploarea strădaniilor populației române din Crișana, Sălaj, Chioar și Maramureș pe tărâm școlar.
Așezarea temeliilor cultivării poporului prin rețeaua de învățământ mult lărgită între 1854-1860 nu constituia decât un promițător început. Neajunsurile erau multiple chiar în privința edificării de școli. Presa vremii sesiza într-una inexistența școlilor în zeci și sute de localități române din Transilvania. Și acolo unde lucrurile au avansat frumos, cum era Bihorul, cercuri întregi, ca Peștiș, Aleșd, Marghita și Oradea cu câteva zeci de sate fiecare, au rămas fără școli. Nu din lipsă de interes s-a păstrat o situație asemănătoare, cât datorită neputinței maselor exploatate, care - raporta în 1859 inspectorul D. Ionescu - “n-au putut fi obligate nici la școlarizare și nici la construirea unei școli proprii, deoarece românii în aceste părți se numără între cei mai săraci și, după cum se știe îndeobște, ei nu sunt sprijiniți nici de deputăția Fondului școlar (din Pesta n.n.) și nici de foștii stăpâni de pământ”.
Relevând adevărata cauză care consta în “condițiile materiale cu adevărat de plâns ale poporului”, același inspector reamintea autorităților din imperiu că “ceea ce a fost neglijat timp de sute de ani nu poate fi îndeplinit într-o singură zi”. Cu toate acestea, realizările sunt mai mult decât promițătoare.
Analizând situația învățământului popular românesc chiar și numai pentru o parte a teritoriului Transilvaniei se relevă modificări esențiale petrecute în dezvoltarea învățământului. Interesul sporit pentru școală, tendințele de modernizare și generalizare a învățământului și ritmul rapid al edificării de noi școli sunt domeniile principale în care se realizează un adevărat salt calitativ după 1848. Mișcarea generală de esență populară a românilor din monarhia habsburgică viza în primul rând o lărgire, până la generalizare, a cadrelor învățământului primar. Faptul că într-un singur deceniu de după revoluție, rețeaua școlară s-a dezvoltat mai mult decât în întreaga perioadă anterioară ei, 1780-1848, îndreptățește concluzia că anii 1848-1860 reprezintă prima etapă a organizării învățământului românesc pe baze moderne. Saltul stă sub semnul prefacerilor revoluționare din 1848-1849, ale căror ecouri se resimt în edificarea treptată a suprastructurii noii orânduiri sociale. Depășind stadiul școlii medievale, deceniul 1848-1860 marchează în istoria învățământului nostru din Transilvania, începutul epocii sale moderne.
Teodor Pavel - “Lucrări științifice”
