Trecutul învățământului românesc, capitol însemnat de istorie culturală, s-a bucurat în trecut și se bucură și azi de atenția multor cercetători. Cu toate acestea, nu numai că o sinteză nouă privind istoria învățământului românesc rămâne și acum doar un deziderat, dar multe probleme și aspecte particulare sunt insuficient sau deloc elucidate. Această situație, oarecum generală, se poate constata îndeosebi în privința învățământului românesc din Transilvania, în perioada istorică plasată între revoluția burghezo-democratică și încheierea pactului dualist. În primul rând, o cercetare concretă dedicată exclusiv acestei probleme nu există. În schimb, lucrările generale sau parțiale, care tangențial fac referiri la subiectul amintit, suferă de o tratare unilaterală pentru că privesc întregul fenomen doar prin prisma rezultatelor imediate, concretizate în cele 2-3 școli mai înalte (gimnazii, școli reale, licee) și în câteva sute de școli sătești ce au putut lua ființă prin eforturile proprii ale comunelor românești. Ori pentru a explica discrepanța izbitoare între modestele progrese realizate de învățământul românesc transilvan și strădaniile de-a dreptul impresionante ale românilor din Transilvania de a-și ridica un învățământ propriu, trebuie luată în considerare seria factorilor social-economici și politici specifici deceniului imediat următor revoluției de la 1848-1849. Comunicarea de față se oprește doar asupra unuia dintre acești factori, și anume asupra politicii școlare a Curții din Viena față de popoarele oprimate, cu referire specială pentru români.
Ca în majoritatea sectoarelor vieții social-economice și politice ale Imperiului habsburgic, învățământul se caracteriza în prima jumătate a sec. al XIX-lea prin înapoiere, imobilitate și anacronism. Dezvoltarea forțelor și relațiilor de producție, începuturile industrializării capitaliste în unele provincii, progresele în gândirea socială și politică a vremii impuneau transformări adecvate: lărgirea cadrelor învățământului, reorganizarea și modernizarea lui. Teama de înnoiri a Curții din Viena și a aristocrației feudale, desele războaie și lipsurile financiare explică de ce din 1777, de la introducerea legiuirii “Rațio educations”, urmat de noul cod școlar “Politische Verfassung der deutschen Volkschulen” din 1805, învățământul din imperiu nu cunoscu nici o reformă esențială. Cererile de reforme ale burgheziei liberale sunt sistematic refuzate de greoiul aparat de stat. Biserica, care în 1805 primi din nou dreptul de control asupra școlilor sătești, iar din 1808 și asupra gimnaziilor și învățământului superior, frâna orice tendință novatoare. Chiar o propunere de îmbunătățire a sistemului școlar în vigoare era suspectată ca o îndrăzneală revoluționară când ea venea de jos. De aceea, puternica mișcare de reformare burgheză a școlii ce se afirmă în deceniul premergător revoluției în Boemia, în Austria, în Ungaria, în Transilvania nu a putut schimba cu nimic starea generală a învățământului. În Transilvania, lupta pentru învățământ național în limba română, purtată de cei mai reprezentativi fruntași ai poporului român de aici, întâlnea în plus adversitatea nobilimii feudale și a patriciatului săsesc. Revoluțiile burghezo-democratice de la 1848-1849 reliefaseră în toate provinciile imperiului necesitatea stringentă a reformării radicale a învățământului de toate gradele potrivit principiilor liberal-burgheze. La românii din Imperiul habsburgic, la fel ca în Moldova și Țara Românească, chestiunea școlară reprezenta o revendicare de prim ordin. De pildă, populația română din scaunul Orăștiei revendica, între altele, în petiția sa, înființarea și susținerea de către stat a școlilor românești populare, o preparandie la Orăștie, burse pentru studenții de la universități străine; profesorii din Blaj pretind școli elementare și tehnice, respectarea limbii române în toate școlile naționale; circa 500 de brașoveni, negustori, meseriași și intelectuali cer “o școală bună comercială și industrială”; românii din Banat și Crișana, în frunte cu Eftimie Murgu, revendicau “câmp liber și deschis spre a ne putea cultiva”. Program școlar detaliat lansase la începutul lunii aprilie 1848 George Bariț. Fondat pe principiile egalității și libertății, el pretinde ca “școale comunale să se ridice peste tot fără nici o întîrziere cu spesele statului”, câte un gimnaziu să fie înființat pentru populația comitatului Hunedoara și districtului Făgăraș, liceul din Blaj să devină o universitate, lângă care să se mai ridice o școală tehnică de 3 ani, la Abrud să se deschidă o școală agrosilvică ca la Chemnitz, în Brașov o școală mare comercială etc. Cererile, petițiile și memoriile formulate în toate colțurile Transilvaniei în număr impresionant au fost rezumate lapidar în articolul 13 al Protocolului de la Blaj din 3/15 mai 1848: “Națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și orașele, a gimnaziilor române, a institutelor militare și tehnice și a seminarilor preoțești, precum și a unei universități române dotate din Casa Statului în proporțiunea poporului contribuient...” cu respectarea libertății de a învăța și a autonomiei învățământului național.
Revoluția a creat, deci, premisele unei vaste opere de reformare a învățământului în imperiu. Acceptarea de către Curtea din Viena, sub presiunea avântului revoluționar, a principiului egalei îndreptățiri a naționalităților și înscrierea lui în paragraful 5 al Constituției din 4 martie 1849 crea această perspectivă. Dar înăbușirea ei și reintroducerea absolutismului cu tot ce-i era caracteristic: centralizare, întărirea aparatului birocratico-polițienesc, germanizare, sporirea rolului bisericii catolice, fac imposibilă transpunerea lui în practică. Popoarele continuă presiunile asupra Curții din Viena întemeindu-se și pe prevederile constituției, menținută formal până în 31 decembrie 1851. Acest lucru rezultă din toate documentele reprezentanțelor românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, din anii 1849, 1850 și 1851. De aceea, ca în atâtea alte domenii, Curtea din Viena a trebuit să accepte unele transformări și înnoiri. Revendicările privind școala au trebuit parțial să fie luate în considerare, iar întreg sistemul de învățământ să fie supus unei vaste opere de reorganizare și modernizare.
(Va urma)
TEODOR PAVEL
