Pregătirea și înfăptuirea reformelor au loc în Viena, nu în provincii, pentru că în concepția legiuitorului, ele trebuiau să satisfacă o anumită politică școlară. Primii pași se fac în viitoarea revoluție. Se creează un minister al învățământului condus pe rând de contele Sommaruga (27 martie - 18 iulie 1848), de filozoful și omul de cultură Feuchtersleben (până la insurecția din octombrie 1848) și de Helfert. Ultimii doi miniștri s-au înconjurat cu pedagogi de renume, în calitate de consilieri științifici, care lucrau la elaborarea proiectelor de reformă. Între aceștia figurează Exner, profesorul de filozofie de la Praga, cunoscut ca adept al învățământului în limba poporului, și Bonitz, adus din Berlin la Viena, ambii pentru reformarea învățământului mediu și universitar, iar un oarecare cleric Krompholz, ce îndeplinise funcția de inspector școlar în Boemia, este adus la Viena pentru reformarea învățământului primar. Orientarea grupului era de pe acum favorabilă controlului bisericii asupra școlii. Tendința se accentuează vădit după victoria contrarevoluției prin aducerea, la 28 iulie 1849, a contelui Leo Thun, spirit retrograd și adept fervent al catolicismului, în fruntea învățământului din imperiu. În noile împrejurări, pentru a întări rolul bisericii în stat, Cultele și Învățământul sunt unificate într-un singur minister, catedre de religie sunt înființate în universități, inclusiv la Facultatea de filo-zofie, iar definitivarea reformei școlare servește direct acestui țel contrarevoluționar.
La începutul anului 1850, principiile generale pentru reorganizarea învățământului din monarhie erau deja formulate. Cu mici modificări, ele sunt publicate în toate provinciile. În 19 aprilie 1850, Wohlgemuth, guvernatorul militar și civil din Sibiu, le face cunoscute public prin ordonanța sa “în privința principiilor pentru organizarea învățămîntului în Transilvania”. Principiile au suplinit rolul unei legiuiri școlare de bază pentru deceniul absolutismului. Ele se încadrează în ansamblul de măsuri luate de aristocrația austriacă pentru întărirea pozițiilor sale și pentru consolidarea unității statului multinațional austriac. Dar aceasta nu ne îndreptățește să le caracterizăm ca fiind integral retrograde. “Legiuirea” apare mai degrabă ca un amestec hibrid de idei înapoiate și principii moderne burghezo-liberale. În locul tendințelor de completă laicizare manifestate în anii revoluției, acum învățământul este tratat ca o chestiune comună a statului și bisericii. Teoretic, statul are drepturi de “superinspecțiune” asupra tuturor instituțiilor școlare, ceea ce dă impresia unui control limitat din partea bisericii, deși realitatea va demonstra contrariul. Școli de orice grad puteau fi ridicate și întreținute nu numai de către stat, ci și de biserică, de comunități, asociații sau persoane particulare. Dintre acestea, numai școlile de stat erau “școli publice” - adică cu drept de a elibera diplome de absolvire, iar cele private numai de la caz la caz. Dar statul își revendica dreptul de a închide orice școală privată dacă se aprecia că, într-un fel sau altul, activitatea ei este “periculoasă în privința politică sau morală”. În același timp, învățământului elementar i se imprima - prin prezenta “legiuire” - un caracter predominant religios, pentru a educa masa mare a poporului ca “buni fii ai bisericii” și cetățeni supuși puterii politice, feriți de contagiunea ideilor revoluționare. Cunoscând aceste principii și rezultatul aplicării lor, poetul Grillparzer putea să conchidă că sub Leo Thun “clericalismul a zdrobit instrucțiunea”.
Alt gen de prevederi dovedesc “spiritul înnoitor”, tendințele de modernizare afirmate și în alte domenii, adică o latură pozitivă a prezentei legiuiri. Cadrele învățământului sunt mult lărgite, teoretic vizează chiar generalizarea lui. Statul va trebui ,,tocmai și cu sila a lucra într-acolo, ca să asigureze fiecărui prunc atâta învățătură câtă se află în sfera școalei populare și elementare”. Legiuirea creează teoretic premise ridicării de noi gimnazii, licee și școli reale, mai puțin însă cu sprijinul bugetului de stat. Un fapt important îl reprezenta enunțarea principiului organizării învățământului în limba maternă. Dar pe cât era de clar formulat pentru învățământul elementar, pe atât era de nebulos pentru învățământul mediu și superior, deschizând largi portițe pentru interpretarea forțată a lor în serviciul politicii de centralizare și germanizare.
Această “legiuire” școlară, contradictorie și inconsecventă, a fost ulterior concretizată în o mulțime de ordonanțe, regulamente și instrucțiuni, publicate și în presă sub formă de “Normalien”. Cele mai multe se referă la aspecte izolate sau la un număr restrâns de chestiuni școlare. Câteva însă reprezintă dispoziții cu caracter și aplicabilitate generală, permițând relevarea felului cum a fost înfăptuită “legiuirea” amintită. Astfel, măsurile de reorganizare a învățământului mediu (gimnazii și școli reale) sunt concentrate în acel “Organisations-Entwurf” al lui Leo Thun, alcătuit de Exner și Bonitz după modelul prusac și introdus provizoriu în septembrie 1849, iar definitiv în 16 decembrie 1854 pentru Cisleitania și în 1 ianuarie 1855 pentru celelalte provincii, inclusiv Transilvania. Principala măsură introdusă de acest document școlar normativ constă în ridicarea gimnaziului de la 6 la 8 clase și bifurcarea lui în inferior (4 clase) și superior (8 clase), concomitent cu introducerea unor noi programe școlare și a examenului de absolvire. Nu ne preocupă aici toate prevederile lui concrete. Precizăm doar că înnoirile preconizate, ce se înscriu pe linia lărgirii și modernizării învățământului mediu, erau sufocate de dispozițiile ce tindeau la distrugerea caracterului național al gimnaziilor și liceelor popoarelor negermane. Rezistența acestor popoare împreunată cu gravele dificultăți financiare și politice prin care trecea monarhia habsburgică au determinat aplicarea lor parțială și de scurtă durată, atât în Transilvania, cât și în restul imperiului.
(Va urma)
Teodor Pavel
