Mă privesc în oglinzi de hârtie, iar deseori îmi văd reflexia fragmentată, căutându-și regăsire. Mă caut în eternul rugăciunii și în efemerul versurilor. Sinele îmi este purtător de gânduri, credința călăuză și poetul inițiator. El îmbracă straiele unui făuritor de cuvinte, iar, astfel, devine unicul Mihai Eminescu, ale cărui viziuni îmi sunt adăposturi.
Universul său se revarsă în noi și peste noi, iar mie îmi place să-l privesc prin operele sale, căci ele îmi traduc limbajul sufletesc al unui reprezentant al frumosului, al artei și al tradiției. Cine, oare, îi pictează atât de minuțios portretul veșniciei? Caut răspunsuri, iar ele mă urmăresc, această “goană” după inspirație se rezumă la un interval unitar, o moleculă dintr-un compus. Sunt doar o căutătoare stătătoare, un orb care vede adevărata credință și speranță într-o emblemă mult mai abstractă decât pare. Lumină este ceea ce surprind acum, alegându-mi “adăpostul”. Cântul lui Mihai Eminescu îmi vorbește și eu doresc să îl transpun pe foaie, deoarece sunt sigură că a sa partitură este o copie a idealului unic.
Așadar, întregul meu a rămas într-un locaș aparte, unde sfârșitul evidențiat este începutul scrierii mele. Mă adăpostesc în “Iar când voi fi pământ” de Mihai Eminescu, confesiune lirică ce pune în lumină trecerea în neființă, într-o viziune melancolică. Titlul reliefează, ca prim element, trecerea în consonanță cu elementele naturii, poetul contemplând asupra momentului când se va retrage în ființa amplă a naturii. Se scoate în evidență dorința de a i se face “un mormânt/ La marginea mării”, ascuns de libertate și ghidat de fluxul timpuriu al apelor, o ființă pură ce se află în contrast cu siguranța malului. Mijloacele artistice sunt un pretext de exteriorizare a sensibilității auctoriale. De exemplu, epitetul “Eternele valuri” creionează continuitatea naturii în ipostază marină. Acestea surprind veșnicia în formele sale proprii, iar trecerea timpului este o rugăciune spre eliberare, un cânt perpetuu al fragilității umane. Instanța poetică nu dorește să i se ofere “sicriu bogat,/ Podoabe și flamuri”, ci simplitatea aparte, în culori, sunete și glasuri ale mării, ale florilor și ale inimii. Personificarea “codrul vânt să dea” devoalează prezența “suflului” vieții. Lacrimile naturii sunt autentice, devenind un înlocuitor pentru plânsetele zadarnice. De asemenea, ființa poetică se retrage în solitudine, într-un “Mormânt făr' de noroc”. Locașul devine o reuniune a naturii cu rugăciunea, unde se surprinde atât efemeritatea umană, cât și timpul cuprins în minimalismul invizibil și în tihna solitară.
Mă revărs, în continuare, pe bolta înstelată a poetului, de unde culeg o stea ca să mi-o așez în suflet. Curând, cu sufletul plin de stele, ajung să privesc spre cer și să-mi zăresc ființa. O tradiție unică, o unitate, un popor. Pe toate cele câte sunt, Mihai Eminescu le-a cuprins și le-a pictat în culori și nuanțe, alb și negru, hârtie și cerneală. Sunt împlinită sufletește scriind și culegând mai departe, privind cum acesta slujește poporul român, propriul sine, propria credință, în somnul său veșnic. Acesta este poezie în cinstea noastră, suflet croit din viață și evoluție, considerație, aspirație. Așternând aceste rânduri, fug din nou după cuvinte, căci ele își strigă cu patimă făuritorul: Mihai Eminescu.
IOANA GEORGIANA DĂRĂBAN, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială “Mirona”, Reghin
