Una din problemele fundamentale cu care s-a confruntat umanitatea, în general, a fost și a rămas cea legată de perspectiva și finalitatea acesteia, îmbrăcând atât forme religioase, cât și laice-științifice. Întrucât omenirea traversează o perioadă atât de confuză, contradictorie și amenințătoare, m-am gândit că ar fi oportun să prezint unele aspecte legate de această problematică, ca un preambul la viitoarea lucrare, Profeția între religie, știință și parapsihologie, cu subtitlul ei, Interferențe între supranatural, rațional și paranormal, în care acest subiect ocupă un loc principal. Așadar, stimați cititori, cu acordul nemijlocit al conducerii acestui cotidian, pentru a înțelege cât mai bine acest fenomen de esență religioasă, voi începe acest demers analitic cu unele aspecte de ordin lingvistic și etimologic. Astfel că, dintr-o asemenea perspectivă se va putea înțelege mai bine conținutul semantic al acestor termeni cuprinși în această dimensiune teologică profetică eshatologică. Într-un limbaj mai colocvial, prin termenul de eshatologie este înțeles fenomenul ce vizează sfârșitul, mai pe înțelesul celor mulți, sfârșitul lumii. Menționez că la baza constituirii acestui cuvânt compus stau două elemente de ordin lingvistic: etimonul grecesc eshaton sau escaton, care semnifică starea ultimă a unei anumite ordini cosmice și umane, și cuvântul logos, care în acest context semnifică teoria sau știința despre sfârșit, în speță, despre sfârșitul lumii, ca ipotetică problematică finală a omenirii. Din punct de vedere biblic, prin eshaton este indicat așa-numitul “timp mesianic”, care se subînțelege că începe cu venirea pentru a doua oară a lui Hristos pe pământ, Parusia, în aceași limbă elenă. Începând cu această revenire și transfigurarea lui Iisus, acest timp devine un timp istoric - real, fiind vorba despre o “Parusia istorică” și chiar de o “viață eshatologică”, cum avea să menționeze teologul profesor M. Păcurariu.
Această profeție eshatologică a devenit o realitate virtuală - posibilă în timp, omenirea nemaifiind surprinsă de acest sfârșit iminent (astronomii și astrofizicienii vorbesc în mod responsabil și autorizat despre ceea ce se va întâmpla din punct de vedere astronomic într-un timp nedefinit, mai îndepărtat), care poate avea loc fie pe cale naturală, cum ne avertizează oamenii de știință, fie prin intervenția omului, fiind cunoscut în acest sens riscul nuclear, profețit cu mii de ani în urmă de autorii unor cărți biblice. Printre multiplele referințe biblice la această problematică, consider ca fiind mai relevantă profeția Sfântului Apostol Petru, regăsită în cea de-a Doua Epistolă Sobornicească, care, așa cum se va putea observa, corespunde întru totul cu amenințările astrofizicienilor: “Dar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând se vor desface și pământul și lucrurile de pe el se vor mistui” (2 Petru 3:10). Evidențiind efectele catastrofale produse de acest sfârșit, același apostol avea să descrie starea la care se va junge în urma acestei catastrofe universale, constând în faptul că “cerurile vor lua foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi” (ibidem, 3:12). Odată cu transformarea acestei lumi, ceea ce nu este identic cu sfârșitul lumii, ci cu distrugerea unei părți și a ordinii vechi a lumii, va apărea lumea cea nouă a veșniciei - viața de veci, “cu ceruri noi și cu pământ nou, în care locuiește dreptatea” (ibidem, 3:13), conform celor profețite de autorul citat.
Chiar dacă Biblia este destul de clară cu privire la acest iminent sfârșit, dezvăluind în mod revelator ce înseamnă acesta, pentru început voi trece în revistă precizările biblice și întemeierea sa religioasă, în mod deosebit cea regăsită în religia creștină, care prezintă un mai mare interes pentru noi. Dacă e să ne raportăm la sensul atribuit de această religie, atunci trebuie menționat că eshatologia creștină corespunde cu acele evenimente ce configurează acel “sfârșit al lumii”, amenințător și înfricoșător pentru întreaga omenire. Așa cum voi arăta, corespunde mai degrabă cu “timpul sfârșitului”, presupunând nu doar un sfârșit apocaliptic - violent, ci un anumit interval sau segment temporar în care au loc o succesiune de evenimente de tip eschtologic și apocaliptic, pregătitor celei de-a doua veniri a lui Hristos pe pământ, considerat drept perioadă preapocaliptică, corespondentă cu simptomatologia sa specifică, care nu corespunde cu finalitatea vieții pe pământ, care, într-o perioadă nedeterminată, pentru mulți pare a fi doar o ficțiune!
În acest scop, voi pleca de la delimitarea adevărului bilic cu privire la ceea ce este vehiculat în mod eronat prin sintagma consacrată în limbajul cotidian de “sfârșitul lumii” și ceea ce spune textul biblic, ca text revelat, despre sfârșit, anticipat printr-o anumită simptomatologie profețită, pe care prezentul o confirmă pe deplin, prin forma și conținutul acelor semne prevestitoare profețite. Voi aminti unele semne care se fac mai vizibile, fiind și împlinite, precum ar fi faptul că: Israelul se va reînființa ca stat și națiune de sine stătătoare în fostul său teritoriu, la care ar mai fi de adăugat faptul că războaiele între popoare și necazurile permanente în această lume se vor perpetua de-a lungul istoriei, în paralel cu existența unor catastrofe naturale și sociale, boli și epidemii sau pandemii, ca semne preapocaliptice evidente și în prezent. Stă sub semnul probabilității un semn care îngrijorează mai mult lumea prezentă, și anume tendința marilor puteri de a exista un singur Guvern Mondial, care să conducă lumea din umbră, fiind denumit “Guvern din Umbră”, primul pas spre atingerea acestui obiectiv fiind globalizarea, după modelul biblic, “o turmă și un păstor”. Competiție neloială care va acutiza starea conflictuală de pe mapamond, putând degenera într-un posibil și real conflict militar mondial, ceea ce ar echivala cu ceea ce este desemnat biblic prin apocalipsă! La acest impas, la care se preconizează să ajungă omenirea, mai trebuie adăugat nivelul ridicat al tehnologizării, în mod determinant impactul distructiv al inteligenței artificiale, care reclamă înnoirea, sau mai bine zis, renașterea prin intermediul ciclicități civilizațiilor și poate chiar a vieții pe pământ. Acest nivel atins al culturii și civilizației, ostil din cele mai multe puncte de vedere uman, reclamă o nouă ordine a lumii, ceea ce în religia creștină înseamnă o nouă împărăție, având la bază binecunoscutul principiu, amintit deja, “o turmă și un păstor” (cf. Ioan 10:11,15). Evident, spre o asemenea putere supremă tind și alți “păstori”, nu doar cel prevăzut în textul biblic, Iisus Hristos, prin existența unui singur centru de putere, ca rezultat al fuzionării puterii laice cu cea religioasă.
Dr. Ioan JUDE
(Va urma)
