Recurs la memoria istoriei: “Este foarte important ca omul, dacă îl lasă inima, să slujească Națiunea. Poporul. Restul lucrurilor sunt niște mărunțișuri”- declară prof. LUCIA CEONTEA (soția marelui patriot ardelean, RADU CEONTEA).
Este mai mult decât necesar acum, când asistăm la aisbergul unor asupriri și trădări inimaginabile (care ne-au pus Țara pe “butucii” unei capcane întinse de “vânătorii” globalizării), să ne aducem aminte de tumultul dramatic al bietei noastre țărișoare, de după '89 (potrivindu-i-se atât de bine expresia “singurică, singurea, milă de la nimenea!”), care a făcut posibil să sărbătorim existența noastră multimilenară în aria geografică europeană (și nu 1.000 de ani de când au venit în Europa, nici 1.000 de ani de când au devenit (ungurii-n.a.) creștini, rămânând în istorie precum o stâncă neclintită în calea șuvoiului neo-revizionist maghiar!
Iar dacă așa ceva a fost posibil, atunci un loc de seamă i se cuvine celui care, nevrând să joace cum i s-a “cântat”, și-a asumat riscul de a reprezenta, într-un mediu ideologic ostil, cauza națională: RADU CEONTEA. În demersul său, jertfitor, și-a găsit reazem, până la capăt, ca “sfătuitor de taină”, în soția sa (colega de facultate, Lucia), prin ale cărei mărturisiri-contribuții esențiale la restabilirea adevărului istoric al acelor vremuri “uitate”- ne arată, cu atâta elocință și căldură sufletească, ce înseamnă să fii OM, să ai o ȚARĂ și un MÂNTUITOR - fără de care:
NIMIC NU SUNTEM,
NIMIC NU PUTEM,
NIMIC NU AVEM!
- Idealurile curate ale lui '89, scandate într-o atmosferă de spaimă și teroare, ne-au pus pe mulți în situația, ca urmași ai celor care și-au dat viața pentru noi, de a ne mobiliza, considerându-ne datori și onorați, să le inducem unui popor traumatizat ideologic. În LINIA ÎNTÂI, asumat total a fost și soțul dumneavoastră, Radu Ceontea. V-ați pus viețile în joc, însă, laolaltă: dumneavoastră sunteți chiar martorul ocular (numărul 1) al trăirii unui patriot care a “ars” pentru românii din Ardeal și din Țară...
- Pentru mine a fost un sacrificiu întrucât îl vedeam cum suferea. Știam ce face, cât de mult se implica... Și nu pentru sine. Puțini știu că el era grav bolnav de inimă încă din copilărie, de când a venit pe lume. Așa, ca o glumă, renumitul medic Pop de Popa i-a a zis: Radule, tu ai o inimă pentru care corpul tău ar trebui să aibă 240 kg! Când a ajuns la 80 kg, nu se simțea bine! Deci asta este: inima lui era pregătită pentru o greutate uriașă...
- Eu nu l-am cunoscut personal, dar îmi imaginez că a trăit cu intensitate. Cum era? Tumultos, vulcanic?
- Nu. Era un om sensibil, un om chibzuit. Ferm în ceea ce dorea să facă și atent la orice mișcare. Gândea mult, mult... Dovadă și mișcările pe care le-a făcut atunci, în '90, când și-a asumat reprezentarea, echilibrată, în fața unor elevi de liceu ai unor familii prietene: au venit, disperați, la “nenea Radu”. Și unul i s-a adresat:
- Nenea Radu, să știi că tata e un fricos, nu vrea să se implice și stă ascuns... Și i-au spus, cu toții, ce se întâmplă: că profesorii unguri din liceu îi dau afară și pe ei și pe profesorii colegi de-ai lor, spunându-le că este un liceu unguresc: înțelegem, le-au răspuns, dar să îi lase să termine anul școlar...
- Da!
- Așa era normal...
- S-o luăm cu “începutul”! Ce gândea, în regimul comunist, despre șeful de stat Ceaușescu? Era nemulțumit de el?
- Îl aprecia că își iubește Țara. Credea că nu poate fi acuzat de lipsa dragostei de Neam!
- Dar în momentul execuției, când Nicolae Ceaușescu a fost executat? Cum a reacționat?
- A zis... Eram împreună în cameră și spune: - Doamne, cine știe ce s-o fi pus la cale, ce s-o fi întâmplat... Nu știm noi, pentru că suntem mărunți. Dar, din câte știam... Radu lucra în redacția Vatra și, din câte se auzea așa mai pe “unde scurte”, a aflat că răutățile de la București se întâmplau din cauza Elenei Ceaușescu. Noi, desigur, nu aveam de unde să știm adevărul... Și m-a cuprins o tristețe: parcă omul acela nu poate fi vinovat. Ea însă avea o altă privire, altă gândire, alt comportament... Zicea (Radu n.a.) că poate l-au prins cu ceva și or fi motive să-l pedepsească, dar atunci să nu-l elimine, să nu-l omoare, să-l închidă și să-l judece la momentul potrivit... Să se facă cercetări și să-l judece. El nu a fost un admirator al regimului, n-am fost... Am fost niște muritori de rând. Atât. Marea “ambiție” pe care o aveam atunci era să pregătim pentru fiica noastră un CEC de 70.000 lei pentru o Dacie, să aibă la îndemână... Niște preocupări aproape caraghioase, acum, dar atunci așa a fost. Deci, asta era!
- Se consulta cu dumneavoastră, câteodată, în problemele mai “delicate”? Erați, de altfel, cea mai apropiată persoană!
- Da, da... Așa ne-am obișnuit de la început! Și atunci, când deja lumea fierbea la Târgu-Mureș, el era cap limpede la revista Tribuna... A venit acasă... Și nu puteam anticipa ce se putea întâmpla... Că una e când se întâmplă la București și alta când se întâmplă aici... Știam că sunt răuvoitori care pândesc... Și nimeni nu-și asumă această responsabilitate, să iasă și să spună un cuvânt... Și avusese câteva nopți în care nu se putea odihni, se gândea numai la fenomenele ce vor fi pe cale... Atunci, la masă, a zis:
- Lucia, noi am trăit câțiva ani împreună... Știi că medicii întotdeauna mi-au zis că nu trăiesc mai mult de 35 de ani și mult nu mai am! Îți mulțumesc pentru viața de până acum, dar acum trebuie să-mi asum această responsabilitate...
- Aceasta când se întâmpla?
- În martie 1990! Februarie-martie, nu mai știu exact! Dar, atunci când “fierbea” Târgu-Mureșul!
- Înțelegeați exact ce se întâmplă? V-ați manifestat cu reținere sau ați fost solidară, de acord, cu ce se întâmpla atunci?
- I-am zis: - Radule, eu cred că era mai bine dacă rămâneam la Piatra Neamț. Acolo nu ne-am fi simțit străini, n-aveam relații interetnice. Poate că eram mai bine, mai bine și pentru inima ta și pentru noi în general... Mi-a zis, însă: - Dar eu sunt ardelean, tu ești de pe Valea Mureșului, de lângă Cluj... Dacă e vorba de Piatra Neamț... Este posibil ca așa să fi fost să fie, să venim încoace... Numai Dumnezeu știe ce planuri are cu oamenii... Atunci a mâncat un pic, apoi a tăcut. S-a ridicat, m-a îmbrățișat și mi-a zis: Lucia, să nu-ți faci griji pentru mine, ai grijă de tine, de fată... Eu mă duc...
- Avea mulți prieteni, cunoștințe, oameni mai apropiați?
- Nu, nu, nu! El stătea mult în atelier și mult, mult... Și când venea acasă, mai sporovăia, mai se uita la televizor, mai asculta radioul... El era prietenos în general... Aveam un apartament pe strada Bolyai, în Târgu-Mureș...
- Și erați chiar vecini cu șeful Securității?
- Da, cu fostul șef al Securității-Agoston Alexandru. Și lumea ne întreba: de ce ați acceptat apartamentul acesta? Erau două camere, acolo... Pentru că era mai aproape de atelierul de creație al lui Radu, mai putea să tragă fuga la o masă, așa...
- Știind că este în același loc cu un fost ofițer de Securitate, avea o reținere - așa - față de el, după căderea lui Nicolae Ceaușescu?
- Apartamentul a stat gol multă vreme, pentru că în apartamentul acela locuise Agoston, până cu vreun an sau doi înainte. Apoi s-a mutat, la două-trei camere, alături de noi. El era un om deosebit, un om foarte de treabă. Nevastă-sa era însă altfel, era mai specifică “seminției”. Dar Agoston era un om echilibrat, distins!
- Și totuși, la un moment dat, Agoston fost puțin nepoliticos și față de domnul Ceontea, acuzând de... “extremism”!
A fost, deci, un bun vecin și, la un moment dat...
- Toate relațiile s-au schimbat cu etnia lor (maghiară-n.a.) din momentul în care românii au început să-și revendice drepturile. Toate relațiile, deci, nu numai cu vecinii (și cu cei de alături din partea cealaltă, de mai jos), cu toți, indiferent cu ce se ocupau (că erau ofițeri, secretari, securiști, muncitori, profesori), toți puneau problema la fel... Și nu numai vecinii, toți ungurii se manifestau după informațiile pe care le auzeau la televizor sau radio...
- U.D.M.R. chiar nu și-a dorit nici un fel de colaborare? Eu știu că domnul Ceontea a încercat să colaboreze cu liderii ei!
- A încercat, a încercat, dar ei spuneau că problema aceasta nu se discută, că Ardealul este pământ unguresc!
- Realiza domnul Ceontea că, la lovitura de stat din '89, au acționat și niște forțe ascunse care aveau de gând luarea (anexarea) Ardealului la Ungaria?
- Da!
- Cam de când știa, imediat după căderea lui Ceaușescu? Sau după martie 1990?
- Noi ascultam Radio “Europa Liberă”, mai dădeam telefoane unii-altora, când puteam, de la redacție... Noi nu aveam telefon... Dar a știut că asta este, dintotdeauna, ambiția lor. Dintotdeauna.
- Dumneavoastră cum v-ați simțit când, după 15 martie 1990, au început evenimentele tensionate? V-a fost teamă?
- Păi, îmi era și teamă! Dar știam să mă controlez. De exemplu, eu lucram la o școală, lângă Târgu-Mureș, la Sâncraiu de Mureș. Mergeam cu autobuzul în fiecare zi și aveam relații foarte bune cu elevii de la secția maghiară... O singură profesoară era revoltată, Peterfi, o unguroaică...
Și eu, ieșind de la o oră, am intrat în sala profesorală. Și, aici, o profesoară de matematică (era soția unui preot dintr-un sat de peste Mureș, de undeva) se tot uita la mine și mi-a zis:- Știi ceva, Lucia, du-te acasă! Lasă orele, nu mai sta că e periculos... Du-te că sunt oameni răi... Asta era preoteasa! După care, a venit unul din stradă, a intrat în sala profesorală și un alt profesor de matematică (tot de la secția maghiară), nu-mi mai amintesc cum îl chema, era destul de tânăr (iar înainte era un foarte mare lingușitor), s-a uitat așa, ca un om turbat la mine... Când l-am văzut ce face, m-am uitat pe-acolo... Am pus mâna pe o umbrelă și i-am zis: - Ce vrei? Îmi zice: - Ce dorești? Tu, vă trebuie Ardealul? Deja făcea spume la gură! Dar nici nu se pune problema, i-am răspuns, căci Ardealul este al nostru. Lasă că îți arăt eu... Și atunci s-a repezit la mine, iar eu l-am înțepat cu umbrela! L-am înțepat cam dur. Și m-am folosit de umbrelă până când l-am tot împins... Apoi am ieșit din școală, i-am făcut un semn, așa, am ieșit și am plecat...
- Știau că erați soția liderului Uniunii Vatra Românească și atunci au încercat, cumva, să vă pună și pe dumneavoastră într-o situație dificilă...
- Ei voiau să ne prigonească... Mi-am luat geanta și, dând să ies pe poartă, am auzit gălăgie în curte... Profesorul acela de matematică scosese afară nu știu câte clase ungurești... Pur și simplu, îi îndemna să arunce după mine și să strige! Eu mă înțelegeam foarte bine cu elevii de la secția maghiară, de aceea, copiii nu prea au vrut să-l asculte! Doar câțiva dintre ei erau mai turbați, luau pietre de pe drum și aruncau... Dar puțini... Mi-am văzut de drum, am coborât și am ajuns la ușa clădirii principale, care era la șosea... Acolo lumea fierbea: într-o parte erau ungurii, iar în altă parte românii... În cancelarie, directoarea la un moment îmi zisese: - Lucia, ia-ți lucrurile cu tine și du-te acasă! Du-te acasă și nu mai veni, că e periculos... Când am ieșit, abia atunci a început să mă cuprindă tristețea...
(Va urma)
Prof. COSTEL NEACȘU
