De fiecare dată, în campaniile electorale, opoziția și puterea intră în focul luptei, încercând să atragă atenția, prin țipete disperate, despre corupție și corupți sau, altfel spus, despre corupție fără corupți; subiecte dragi electoratului, care și-au dovedit eficiența în ultimii ani. Emoționat de o asemenea partitură și supărat peste măsură de fărădelegile puterii, publicul dă credit opoziției și se produce alternanța la guvernare, se edifică exercițiul democratic și lumea bună are ocazia să constate că avem, chipurile, o democrație funcțională.
Cea mai mare emoție a cuprins spiritele în '96, când lumea s-a îmbătat pur și simplu de o așa victorie. Venise Convenția, de-acum criptocomuniștii erau puși pe tușă și urma, în virtutea unor prea apăsate așteptări, speranța într-o eră a adevăratei democrații. Convenția avea un foarte generos suport moral, își trăgea seva, cum s-ar zice, din perioada de grație interbelică, prin câțiva reprezentanți care reușiseră să scape teferi din iadul comunist sau prin urmași, așa că nimeni nu s-ar fi așteptat la o dezamăgire. În scurt timp, însă, s-a dovedit că oamenii nu erau cu nimic mai prejos decât cripticii, ba chiar se vădeau mai nervoși la luat sau creau impresia aceasta, datorită lipsei exercițiului luării; lucrau, cum s-ar spune, cu mai puțin tact, mai fără perdea. Poate erau și mai disperați, căci unii intrau în zona critică datorită vârstei. Cert e că populația aștepta un proces de asanare generală a societății. Aștepta, altfel spus, clarificarea marilor dileme care au bântuit societatea timp de șase ani; rezolvarea marilor dosare de corupție, decriptarea unor episoade tulburi legate de revoluție, de foștii securiști, de proprietate, în scurt timp, însă, lucrurile au intrat în lâncezeală, rechinii au scăpat doar cu avertismente, securiștii s-au pliat pe noua situație, iar noii guvernanți au început să semene tot mai mult cu vechii. Ba, am putea spune, semănau atât de mult încât, în ciuda cronologiei, aveai impresia că sunt părinții lor. N-au fost mari procese, n-au apărut din prăfuitele arhive securiștii, nu s-au înmulțit pâinile, dar s-au înmulțit totuși peștii, n-au apărut nici specialiștii, dar a apărut “Țigareta”. Se crea impresia că există o comunicare tacită între foștii și actualii, de genul “corb la corb nu-și scoate ochii”. În scurt timp, votantul s-a pleoștit, dar mai spera încă, numai că până la urmă s-a enervat atât de tare încât a făcut praf algoritmul. Au venit din noi cei vechi; mai înțelepți de data asta, mai puțin nervoși, dar deciși să pună dosarele pe masă, să-i judece pe ticăloși. Rechinii algoritmului s-au speriat o clipă, însă și-au revenit destul de repede, căci aveau și ei ceva dosare, pe care le procuraseră în timpul guvernării, și așa, încet-încet, după câteva focuri de paie, atmosfera s-a purificat de fum și timpul a trecut, și iată-ne din nou în perioada de grație a scandalului.
Sunt voci care spun că toată această gălăgie este așa... de decor, ca să vadă poporul că există muncă politică și interes, și că în spatele scandalului, ticăloșii de toate culorile formează un minunat curcubeu al corupției. Poate că nu e chiar așa, că lucrurile sunt împărțite și, chiar dacă există o zonă de întâlnire a rechinilor, mai există în apropierea plajei și o zonă unde se poate înota. E bine totuși să ne luăm măsurile de precauție aferente, ca să nu cădem, din nou, de fraieri.
N.red. Ioan Suciu Moișa (1952-2012) - ziarist, poet și romancier, fost membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Târgu Mureș, deținătorul mai multor premii și mențiuni acordate pentru activitatea sa jurnalistică și literară. Textul de mai sus face parte din volumul “Câinele din Sinope”, Editura ROMGHID, Târgu Mureș, 2010.
