Academicianul Eugen Simion, președinte al Academiei Române, în anul 2005, în Cuvântul înainte, afirma: „Vulgata apare acum, în cinci volume, în transliterare și facsimilele la scară redusă ale filelor de manuscris însoțite de note, comentarii și, la sfârșitul fiecărei cărți biblice, de câte un indice de cuvinte care, însumate, fac 4.200 de pagini. O muncă uriașă și un devotament exemplar. Nu pot să am decât cuvinte de laudă și recunoștință pentru acești oameni învățați și probi, (în afară de cei deja citați) amintesc pe Niculina Iacob, Adrian Bogdan, Elena Comșulea, Doina Grecu, Valentina Șerban, Elena Ardeleanu, Remus Mircea Birtz , Florica Nuțiu, Elena Mihu, care într-un răgaz atât de scurt, fără multă zarvă, dar cu mare îndârjire și acribie, au transcris din manuscrisele lăsate de învățatul și luminosul Petru Pavel Aron, aceste splendide pagini de limbă românească. O limbă care, luptându-se cu influentele și complicatele construcții de cancelarie din epocă, se sprijină pe limba vorbită. Optând pentru această soluție, episcopul de Blaj n-a greșit.
Fie-i amintirea frumoasă!"
Niculina Iacob, coordonatoarea filologică a textului, împreună cu colaboratorii fac o amplă analiză filologică a textului Vulgatei în studiul de la sfârșitul volulmului al V-lea cu titlul: Limba și stilul Vulgatei de la Blaj (1760-1761) (paginile 789-908), urmărind particularitățile fonetice, morfosintactice, sintactice, lexicale, câmpurile semantice ale operei. Niculina Iacob subliniază numărul mare de cuvinte latine împrumutate:
„Nicicând până la această traducere limba română nu împrumutase atâtea cuvinte din limba latină. Dar aceste împrumuturi s-au stins de îndată ce au prins viață, pentru că au rămas închise între copertele Vulgatei de la Blaj, un fel de muzeu de antichități neprețuit astăzi, după aproape două secole și jumătate, prin raritatea «pieselor» pe care le cuprinde. Este o bucurie, desigur să descoperim un asemenea tezaur, dar nu putem să nu ne gândim că la 1760 s-a ratat șansa ca mai devreme cu câteva decenii să se producă ceea ce specialiștii au numit mai mult sau mai puțin justificat «reromanizarea limbii române»".
Iar în loc de încheiere conchide:
„Este un muzeu care abia a fost inaugurat acum, odată cu această ediție. Ar fi un act de dreptate față de o nemeritată uitare de aproape două secole și jumătate ca tezaurul lingvistic al acestei cărți să își găsească de aici înainte reflectarea în analize prestigioase ale specialiștilor. Încercarea noastră are doar meritul de a atrage atenția asupra luptei acerbe a primilor traducători ai Vulgatei în limba română de a da cuvintelor virtuțile necesare pentru a înscrie limba română în rândul limbilor apte să redea subtilități ca cele din Cartea Cărților.
Trebuie subliniat meritul traducătorilor pentru că au știut să îmbine cu măsură cerința de a adapta metoda literală de traducere impusă de tradiție, cu libertatea limbii române de a urma drumul pe care își începuse devenirea ca limbă de cultură."
Profesorul Ioan Chindriș își încheie studiul introductiv Testamentul lui Petru Pavel Aron exprimându-și admirația și prețuirea față de personalitatea de excepție care a fost Petru Pavel Aron, pe care l-a considerat adevăratul întemeietor al Blajului luminist și al Școlii Ardelene.
„Religia și Cultura au constituit sabia cu dublu tăiș a lui Aron cu care a deschis calea spiritualității românești moderne. Episcopul nu și-a putut depăși destinul asumat, acela al muncii fără răgaz și întru modestie absolută. Alții vor culege roadele jertfei sale, care de fapt s-a înfăptuit. Tineri dintr-o generație nouă vor răspândi spre toate zările românești torța trezirii la cultura aprinsă de Aron la Blaj. Admirația aproape mistică față de Școala Ardeleană și opera ei strălucită, care va cuceri pentru totdeauna mentalul erudit românesc se întemeiază pe diata culturală lăsată urmașilor de Petru Pavel Aron, unde Vulgata tradusă în 1760 își găsește un loc de frunte."
Testamentul propriu-zis și l-a scris în 6 noiembrie 1758.
Întreaga sa avere și-o lasă pe seama școlilor, activitatea cea mai dragă sufletului său, unde a cunoscut bucurii și decepții, unde a avut realizări eclatante și unde a comis erori, din prea mare dorință de viață sfântă, pe care o întrezărea și o credea realizabilă.
Dar marele și adevăratul său testament este viața exemplară și unică pe care a dus-o, de mortificare a trupului și înălțare a spiritului, de aspră urmărire a unui țel luminos: ridicarea poporului român la cultura molipsitoare a secolului al XVIII-lea care aprindea lumina pe tot cuprinsul continentului european.
Episcopul Petru Pavel Aron s-a stins din viață la 9 martie 1764, la 55 de ani, la Baia Mare. „Zdrobit de viața lui austeră și de marea lui oboseală pentru bunăstarea turmei încredințate păstoriei sale."
(Sfârșit)
