Aproape toată lumea folosește sintagma: „Timpul zboară!". Nu este adevărat. Timpul nu e ceva în afara noastră ca să zboare, ci este în noi, de aceea ar fi mai corect să spunem: „Timpul ne zboară". Indiferent dacă vrem sau nu vrem. Unde? Asta e o altă problemă. Zborul timpului nostru și a noastră implicit naște o întrebare care ține de felul cum gospodărim acest zbor, cu folos sau fără. Cum știm să ne gestionăm parametri lui, parametri cunoscuți sau anticipați și parametri necunoscuți, unde, desigur, și hazardul are un rol.
Timpul zborului scriitorului Nicolae Băciuț (n. 10 decembrie 1956) a ajuns la ani rotunzi. Este un prag unde se poate trage o linie și însuma. O putem face și noi, cei care îl cunoaștem și știm ce a făcut, așa cum, poate cel mai bine, o poate face el, punându-și în balanță, fără parcimonie și cu deplină luciditate, aspirațiile și împlinirile avute până în prezent.
Nicolae Băciuț este o personalitate culturală națională incontestabilă și un om bun de pus „pe rană", pe care fiecare ins din preajmă, dar și de mai departe, cu bun-simț și cu o brumă de educație și de cultură și l-ar dori ca prieten. Ar purta prietenia cu Nicolae Băciuț - așa cum mulți o fac deja în prezent - ca pe un steag. Ca pe un steag de mândrie, fiindcă poetul, criticul, publicistul, conferențiarul cultural, lectorul, editorul, recitatorul și nu în ultimul rând omul Nicolae Băciuț este sinonim cu ceea ce înseamnă excelența în cultură, rafinament în actul de creație, bun gust și bun-simț.
Statutul meu este unul privilegiat, adică acela de a mă fi bucurat, de zeci de ani, de prietenia lui, fapt ce mi-a permis să fiu de foarte multe ori la aceeași masă cu dorințele și aspirațiile sale, în aceleași locuri ale aleanului și dorului său, în același timp orar al momentelor de bucurie și de împlinire.
Am văzut, am auzit, l-am văzut și l-am auzit, în diverse împrejurări și în situații, cum puțini au făcut-o. De aceea pot și cred că am dreptul să vorbesc despre Nicolae Băciuț la mâna întâi. Din această postură mi-am convins sufletul să se împrietenească cu sufletul lui, mâna să se întindă mâinii lui ca ele să se caute și să se strângă cu respect și căldură, la bucurii și nădejdi, aproape ca neamurile adevărate, iar umărul meu să fie punct fix pe care, la nevoie, el să se poate sprijini fără probleme, iar ochii mei calzi, loc în care să se oglindească și să se vadă așa cum este cu adevărat. Niciodată nu a fost loc de fard și ruj și alte lucruri ce țin de make-up, pe obrazul relațiilor dintre noi. Niciodată nu am ascuns, unul față de celălalt, adevărul sub preș. Niciodată nu am râs ipocrit și am compătimit fals. Adevărul a avut mereu liniaritate și prioritate în relațiile noastre. Ne-am bucurat fiecare de bucuria celuilalt și ne-am întristat de necazurile ivite. De aceea prietenia noastră a rezistat. A rezistat și rezistă. Și rezistă și din lipsa pizmei. El e un poet foarte talentat, cu partea lui de glorie, iar eu, la rândul meu, mă scriu pe mine, așa cum pot și cum știu. Frumosul și adevărul sunt cele care ne-au adunat și ne adună. Sunt lucruri și atitudini pe care fiecare le-am pus corect în felul conduitei noastre, dar și în lista de priorități.
Dragă prietene tânăr, timpul mă curge și pe mine, cu bunele și cu relele mele. Amândoi suntem contemporani în râul lui Heraclit. Suntem două rostiri și, din fericire, două culori care contrazic spusele lui Nichita Stănescu, adică nu s-au văzut niciodată. La noi s-au văzut și s-au bucurat una de alta, pe calapodul pasiunii pentru poezie, pasiunii pentru cultură, pasiunii de creștere a limbii române și a patriei cinstire.
La ani mulți, Nicu! Să te bucuri de sănătate, ca să ai întins covorul disponibilității de a fi în continuare tu însuți, așa cum ai fost mereu. Scrie-te pe tine încă 60 de ani, deversează-ți preaplinul de frumuseți și curgi cu aceeași consistență. Lumea are nevoie de tine!
12 noiembrie 2016
