Îți duci viața cu nevasta, pe care s-o iubești, în tot timpul vieții tale, pe care ți-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare, căci aceasta îți este partea în viață, în mijlocul trudei cu care te ostenești sub soare. Tot ce poate mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuința morților, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune! Cum nu știi care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot așa nu cunoști nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. După o scurtă suferință, dar grea, am pierdut pe cea mai scumpă ființă din viața mea „mama", în vara anului 2002. Cu gândul tot la ea, facem drumul de la Târgu-Mureș la Ciobota la mormântul mamei. Într-o zi am călătorit cu trenul, nu era departe halta, treceam podul peste Mureș și mergeam 100 m până la stație. Lângă stație locuia o familie iubită sufletului meu și-a părinților mei. Ciobota Ieremia cu soția dânsului Lenuța și trei copii. Plecând mai repede de la mormântul părinților, am intrat în casa unde locuia familia iubită de familia noastră. Am apăsat pe clanță, s-a deschis ușa, fără nicio oprire, am intrat în cameră, în pat era tanti Lenuța, bolnavă, nu m-a cunoscut, a trebuit să-i spun cine sunt. M-a invitat să iau loc lângă patul ei, și-a cerut scuze că am găsit-o în felul acesta. În cameră era frig, dânsa era îmbrăcată gros, dar datorită bolii ei îi era frig, iar sub pat era un lighean. Mă uitam la această femeie cuminte, frumoasă, credincioasă, iubitoare de familie, de familia noastră, în ce situație era. „După ce am îngropat pe omul meu, spunea dânsa, a început lupta pentru avere. M-am îmbolnăvit, nu are cine să-mi aducă o cană de apă, nu mă vizitează copii, câte un om străin îmi aduce câte un lemn, dar aceasta ține foc puțin, rămân în frig, afară nu pot merge. Când trăiau părinții tăi aveam unde să merg și cine să vină la mine. Au plecat și ei, nu s-au gândit că mie o să-mi fie greu. Omul meu mă ocrotea, a plecat, este înmormântat în spatele casei. Fiule, nu pot să merg până la el, să-i spun măcar lui cum mă simt, poate o să-i fie milă bunului Dumnezeu să mă duc lângă omul meu". Am stat lângă patul unde era tanti Lenuța, această femeie bună, care cu mâna dânsei de multe ori m-a servit cu multe bunătăți, nu am putut spune nimic.
Nu-mi venea să cred, cum poate ajunge o ființă omenească. Am vrut să plâng, să strig, că tare aș vrea să-i iau din suferință, dar nu am putut. M-am aplecat asupra dânsei, lacrimile au început să curgă peste această ființă bună, m-a îmbrățișat și dânsa, cu o mână slabă obosită! Cu ochii adânci în orbite, mi-a spus că în această lume, pe acest pământ, nu o să ne mai vedem. O să le spună părinților mei în veșnicie, că am vizitat-o. M-am urcat în tren și mi-am adus aminte de cuvintele bunului Creator. Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri, pe vecie, ca să împlinească toate cuvintele legii acesteia.
