În numele Adevărului, cred că trebuie să arătăm corect evenimentele istorice care au precedat Unirea Principatelor Moldo-Vlahiei din 1859.
În martie 1857, Nicolae Vogoride a fost învestit de turci în demnitatea de caimacam (locțiitor de domnitor) al Moldovei.
La acea vreme, Vogoride era căsătorit cu Cocuța, fiica importantului poet premodern, Costache Conachi.
Imediat după învestire, au început certuri cumplite între cei doi soți, Vogoride fiind cunoscut ca un înverșunat antiunionist.
Cocuța s-a retras la Țigănești (lângă Tecuci). Revenea în Iași doar când obligații protocolare îi impuneau acest fapt.
La Conferința de Pace de la Paris, ce a urmat Războiului Crimeii (1856), cele șapte Puteri garante erau divizate în privința organizării viitoare a Principatelor Moldova și Moldo-Valahia, a unirii lor și a modernizării prin revizuirea Regulamentelor organice, și au decis consultarea populației prin alegerea unor divanuri ad-hoc.
Deciziile adunărilor ad-hoc privind Unirea Principatelor urmau să fie examinate de Puterile garante într-o conferință, la Paris, și consemnate într-o Convenție.
În fiecare dintre cele două Principate se înfruntau partizanii unirii lor cu ...separatiștii.
Nicolae Vogoride, caimacamul Moldovei (locțiitor al domnului), a falsificat, în mod brutal, rezultatul testului din 19 iulie 1857.
Victoria separatiștilor în Moldova anula șansele ca Puterile garante să decidă unirea Principatelor. De aceea, unioniștii moldoveni s-au străduit să demaște falsurile, să obțină anularea alegerilor și desfășurarea unor alegeri corecte. Demersurile insistente ale unioniștilor au rămas fără rezultat.
Lipseau dovezile certe de falsificare a alegerilor.
Asta până când, cu prilejul unei descinderi la Iași, Cocuța găsește în seiful soțului niște scrisori compromițătoare, venite de la Înalta Poartă și de la ambasadorul Turciei la Londra. În primele mesaje, Vogoride era sfătuit cum să-i obstrucționeze pe unioniști; în următoarele, era felicitat pentru “performanțele” obținute.
Dovezile de imixtiune și trădare erau incontestabile.
Cocuța nu a ezitat nicio clipă. Nu o interesa demnitatea de primă doamnă a Moldovei, care o aștepta.
Chemarea țării era mai puternică. Prin Costache Negri, fratele vitreg al Cocuței, și Dimitrie Rallet, scrisorile au ajuns la ambasadorul Franței la București și apoi la revista “Steaua Dunării” de la Bruxelles.
Europa a luat foc.
Înalta Poartă a fost nevoită, în cele din urmă, să accepte repetarea scrutinului, sub stricta supraveghere a Puterilor garante. Rezultatele au marcat victoria unioniștilor.
Drumul spre marele vis al Unirii s-a netezit instantaneu și a devenit realitate pe 24 Ianuarie 1859.
Cocuța a suportat represaliile soțului. A rămas cu trei copii minori și cu averea drastic dijmuită de soțul ei.
Din păcate, în entuziasmul lor fără margini, unioniștii nu s-au grăbit să-i adreseze eroinei prea multe elogii, deși EA le merita cu prisosință.
E drept că, în acel moment, sustragerea documentelor soțului nu era o faptă ce putea fi făcută publică, fiind cunoscută de puțini inițiați.
Trecerea timpului schimbă datele problemei și permite repunerea eroinei în drepturile ce i se cuvin la recunoștința publică.
Gândind contrafactual: ce se alegea, oare, de Principatele Moldo-Valahiei dacă gestul Ei salvator, generos, nu ar fi avut loc?
Unirea s-ar fi amânat “sine die”. Ne-ar fi lipsit din ...istorie Momentul Cuza și, poate, după regula dominoului, Monarhia, Independența, Marea Unire etc.
Nimeni nu mai poate să nege acum meritele istorice ale Cocuței, fără să se acopere de ridicol. Să o ajutăm pe Cocuța Vogoride, fostă Conachi, să intre în conștiința poporului român!
Spre regretul nostru, ingratitudinea unor istorici și dezinteresul instituțiilor cu importante atribuții în domeniu (școală, media, cultură etc.) sunt de neînțeles.
Acum, când sentimentul patriotic a fost eliminat sau chiar ridiculizat, cu efectele catastrofale cunoscute, lecția Ei ne poate determina să înțelegem de ce popoarele care nu-și respectă trecutul nu au niciun viitor.
