Apropierea Sfintelor Sărbători de Paști nu este numai un prilej de bucurie și de reculegere, așa cum ar fi normal într-o lume civilizată și cu frică de Dumnezeu. La români, din păcate, perioada aceasta este și un motiv de îngrijorare, dat fiind faptul că sporește numărul spargerilor și al furturilor din avutul personal, atât la țară, cât și la oraș, protagoniștii acestui gen de îndeletniciri apreciind că în acest mod își pot face și ei plinul pentru tradiționala masă bogată, de Paști. O practică neortodoxă și deloc creștinească, care însă la noi a luat o amploare de-a dreptul alarmantă, cu rezonanțe internaționale. Frontul “de lucru” al acestor indivizi, nu puțini la număr, este extrem de diversificat. Dacă pe la oraș se sparg apartamente și mașini pentru procurarea de bani și valori scumpe, la țară vizate sunt atât locuințele sătenilor, cât și grajdurile, cotețele, pivnițele, orătăniile din curte, mieii și purceii, fără a fi ocolite podurile caselor și pivnițele sătenilor de unde se pot face provizii de vin și țuică, ori ceva șunci ce au mai rămas de la porcul de Crăciun.
Prădătorii de acest gen, care dau iama peste tot, au cam băgat spaima în locuitorii satelor și orașelor care în acest sezon obișnuiesc să doarmă pe unde scurte, iar printre rugăciunile înălțate Creatorului, de Paști, se numără și cele pentru a-i feri de hoți. Cum se spune, salvarea este numai la El, pentru că la noi, în România, Justiția și Poliția, ca și Jandarmeria, de altfel, sunt depășite în bună parte de evenimente, fenomenul hoției fiind de prea mare amploare și pare a fi scăpat de sub control. Vina o poartă în primul rând toate instituțiile statului cu implicarea în acest aspect și care n-au aplicat de la bun început principiul “toleranței zero” față de aceste manifestări antisociale, dovedind din fașă o atitudine extrem de îngăduitoare în raport cu fenomenul hoției, fie că este vorba de furtul unui “ou” sau al unui “bou”. În plus, metodele clasice de investigare, tip Colombo, de altfel foarte incitante și pline de suspans în filme, nu mai pot face față frecvenței spargerilor și modului avansat de operare al hoților. La situații noi ar fi nevoie de metode noi de abordare, dar din păcate și pe acestea nu le întâlnim pe la noi decât în filme.
Așa cum am mai subliniat, de furat se fură peste tot, pentru că și hoția este scrisă în legile omenești. Numai că la noi fenomenul a luat o amploare înspăimântătoare, el proliferându-se atât pe orizontala, cât și pe verticala societății, dându-i acestuia profunzime și aproape un caracter de masă. Dacă în țările civilizate se poate vorbi de furt doar de la un anumit nivel al straturilor societății, îndeosebi în sectorul financiar - bancar, viața normală fiind scutită de asemenea manifestări, la noi în România flagelul bântuie ca o molimă în absolut toate straturile societății, el având o puternică prezență la bază, tocmai prin aceste deprinderi amintite și care afectează majoritatea cetățenilor. Dacă în Elveția sau Austria pierzi sau uiți ceva într-un loc, peste câteva zile le vei găsi tot acolo. Dacă același fenomen se întâmplă în România, după cinci minute te vei întoarce degeaba la locul faptei. Dar, de la a-ți dispărea ceva uitat într-un loc public, la a ți se intra în casă, deosebirea este de la cer la pământ, iar românii zilelor noastre trăiesc tocmai această dramă a încălcării proprietății și violării domiciliului cu nonșalanță de către acești derbedei, punându-ți în pericol nu numai siguranța bunurilor, ci chiar și viața. Acesta este motivul pentru care românii stau mereu cu frica-n sân, simțindu-se amenințați, atât în spațiul public, cât și la ei acasă, trăind acel coșmar ce plutește în aer, al fricii că oricând se pot trezi cu hoții în curte sau în casă, stare de spirit ce influențează puternic calitatea vieții.
Recunoscând adevărul că România este țara cu cea mai mare încărcătură infracțională, respingem categoric speculațiile unora că românii ar avea înclinații genetice în această direcție. Suntem de părere că segmentul celor cu asemenea înclinații din născare este același peste tot în lume, diferențierile de la o țară la alta, de la o națiune la alta, fiind făcute de condițiile social economice și cultural - educative promovate de guvernele țărilor respective, în decursul anilor. Acolo unde instituțiile statului au știut să aleagă grâul de neghină, luând măsuri ferme pentru asigurarea unei dezvoltări decente și echilibrate a personalității individului, oferind fiecăruia locuri de muncă cu câștiguri îndestulătoare, o educație sănătoasă, dar și măsuri drastice de combatere a încălcării oricăror norme de comportament civic, lucrurile au fost bine așezate în matca lor, iar fenomenul infracțional pus sub control. Cu o economie dezvoltată precar și haotic, incapabilă să ofere propriilor cetățeni suficiente locuri de muncă și câștiguri decente, cu deficiențe enorme în sistemul de educație și de asigurare echitabilă a veniturilor în raport cu contributivitatea, cu o justiție coruptă și complice cu cei care fură, România nu poate culege altceva decât ceea ce a semănat, adică convingerea păgubitoare că munca este cea mai proastă alegere, că la noi, pe pământ românesc, se poate trăi mult mai bine din orice, dar mai ales din însușirea unor valori și bunuri care nu-ți aparțin. Iar atitudinea neintervenționistă sau împăciuitoare a instituțiilor statului în această ecuație constituie exact balsamul de care cei cu înclinații spre asemenea îndeletniciri au nevoie pentru a trece de la intenții la fapte.
Pe aceeași lungime de undă cu instituțiile coercitive ale statului, ce preferă neimplicarea, se situează și biserica, școala și familia, altădată piloni de bază ai societății civile, care țineau în frâu fenomenul încă din fașă, prin buna educație acordată tinerilor de la cea mai fragedă vârstă. Desigur, ne place să ne lăudăm că românii se numără printre primele popoare care au avut acces la încreștinare, că statisticile dau bine când e vorba de încrederea în biserică, dar dacă așa stau lucrurile, de ce învățămintele oferite aici nu-și găsesc locul în comportamentul românului? Întrebarea care se pune este dacă slujbașii acestei instituții pun suficient accent pe acest aspect antisocial?
În lipsa unor condiții de viață normale și a unei atitudini ferme, hoția a înflorit la români mai mult ca oricare act infracțional, ajungând să devenim cei mai mari furnizori de hoți de calibru de pe continent și nu numai. De numele țării noastre se leagă cei mai mulți cerșetori, cei mai numeroși spărgători de case și de bănci, cei mai sofisticați și mai inteligenți decriptori de coduri și computere ce bântuie prin Europa. O performanță de care ar trebui să ne fie rușine. Un șef de post, solicitat la un furt, se simțea mulțumit de faptul că prin plecarea în masă a țiganilor “la lucru” în Europa, fenomenul infracționalității de pe raza comunei a scăzut simțitor, dar nu decisiv, deoarece, din păcate, nu numai țiganii fură, ci și românii, și ungurii, și, spre necinstea lor, chiar vecinii între ei.
Fără îndoială, fenomenul infracțional larg răspândit indică un grad avansat de decădere a societății românești, iar lipsa de reacție a Puterii și Opoziției față de această plagă constituie un semnal că lupta pentru sănătatea morală a națiunii nu este o prioritate, ca de altfel nici cea pentru sănătatea fizică și psihică a națiunii. România are multe de făcut în încercarea de recăpătare a demnității în fața Europei, în urma invadării acestor țări cu cohorte de cerșetori și de hoți de toate categoriile. Am ajuns de râsul lumii. Dacă biserica se vede neputincioasă în fața fenomenului, se cere ieșit la rampă cu o abordare europeană a acestuia, punând cătușe hoților de orice calibru și de orice rang. Cu ochii doar asupra câtorva adversari politici penali nu putem vindeca țara de metastazele cancerului hoției. Băieții buni trebuie scoși la bătaie cu băieții răi de-adevăratelea, încetându-se copilăreasca joacă de-a “hoții și vardiștii”. Românii vor să trăiască într-o Românie sigură și liniștită, scutiți de permanenta teamă că hoții le sunt mereu pe urme, amenințându-le agoniseala, dar și integritatea fizică și intimitatea domiciliului.
