Binefacerile pe care le dobândim de pe urma muncii, învederate îndeosebi în agricultură, nu se datoresc nici pământului, nici muncii țăranului, nici stelelor, ci numai lui Dumnezeu. Dependența muncii față de providență se manifestă, astfel, cel mai bine în agricultură. Dacă Moise a precizat că, la început, pământul era „nelocuit și gol", a vrut ca prin aceasta să ne arate că nu trebuie să atribuim pământului binefacerile pe care le avem de la el, ci celui care l-a chemat din neființă la ființă.
Iar celor care ar fi ispitiți să exagereze rolul muncii omului, Sfânta Scriptură preciza că, încă înainte de a fi existat oamenii care să lucreze pământul, înainte chiar de crearea soarelui și a stelelor, Dumnezeu a zis: „Să dea pământul din sine verdeață" (Gen. 1, 11).
Și Sfântul Ioan ne explică pentru ce pământul a trebuit să rodească: „Luați seama, cum s-au făcut toate pe pământ prin cuvântul Stăpânului. Nu există om care să-l lucreze, nici jug, nici ajutorul boilor, nu se arată nici o grijă (față de pământ); acesta nu ascultă decât porunca, pe care o și împlinea de îndată. Din acestea înțelegem că și astăzi, nu grija țăranului, sau osteneala, sau munca trudnică pe care o putem închina agriculturii ne aduce producția roadelor, ci, mai presus de acestea toate, este cuvântul lui Dumnezeu adresat, pământului, la început. De aceea, pentru a preveni ingratitudinea nebună a oamenilor, dumnezeiasca Scriptură ne relatează exact, după ordinea faptelor, pentru a respinge flecărerile celor care îndrăznesc să spună că producerea roadelor se datorează ajutorului soarelui. Sunt alții care încearcă să atribuie aceasta unor anumite stele. Din această cauză, Sfântul Duh ne învață că înainte de crearea acestor stihii, pământul a produs, numai prin cuvântul și porunca dumnezeiască, toate aceste semințe, fără să aibă nevoie de ajutorul cuiva. Acest cuvânt ținea loc pentru toate: «Pământul să dea din sine verdeață».
Să ascultăm, deci, dumnezeiasca Scriptură și să nu-i răbdăm pe cei care spun tocmai contrariul. Chiar dacă oamenii au lucrat
întra-devăr pământul, chiar dacă s-au folosit de ajutorul vitelor și au dat pământului toată îngrijirea, chiar dacă vremea era favorabilă și că toate celelalte și-au dat concursul lor, fără «semnul» lui Dumnezeu, toate erau nefolositoare și zadarnice; iar ostenelile și truda nu vor servi la nimic, dacă nu este mâna cea de sus care să ajute și care să dea desăvârșire tuturor acestora".
Pământul trebuie să dea roade prin puterea acestui «cuvânt» inițial și acțiunea acestuia continuă de-a lungul veacurilor. Iar dacă astăzi pământul răspunde la munca țăranului, aducându-i roade, o face tot în virtutea poruncii de la început. „Aflați cum la început au fost produse toate roadele; nu atribuiți toate grijii celor care lucrează pământul, nu-i faceți pe ei autorii acestor zămisliri. Atribuiți-le mai degrabă cuvântului și poruncii pe care le-a primit pământul la început din partea Aceluia care l-a creat".
Așadar cuvântul - porunca alcătuiesc baza oricărei fecundități posterioare, ar însemna să restaurăm rânduiala lucrurilor, dacă pretindem să înlocuim baza printr-o muncă lipsită de valoare, decât sprijinindu-se pe această bază. Când spunem că țăranul colaborează la munca pământului, nu-i atribuim totul țăranului. Chiar dacă presupunem că acesta își împlinește de mii de ori sarcina sa, dacă acela, care prin porunca sa i-a dat pământului impulsul inițial, n-ar mai vrea să-l determine să-și aducă roadele sale, toate ostenelile n-ar servi la nimic. De asemenea, chiar dacă am presupune că țăranul se bucură de ajutorul soarelui, al lunii și al vremii, n-ar ieși nimic mai mult, dacă nu este mâna cea de sus care să ajute. Dar dacă această mână puternică vrea, acțiunea elementelor va înfăptui cele mai mari lucruri.
Porunca aceasta, pe care Scriptura o numește „binecuvântarea lui Dumnezeu", își vădește puterea prin faptul că Stăpânul pământului și al semințelor a făcut ca, la început, toate să crească fără niciun ajutor. Acum, el ne învață și dragostea pentru osteneală și pentru muncă. Pământul împlinește, în mod normal cu ajutorul muncii omului, și astăzi porunca de la început. Și totuși, Dumnezeu rămâne stăpânul care dă întregii făpturi hrana sa „la timpul potrivit", veghind în înțelepciunea Sa să nu ne dea totul deodată, ci să ne împartă mijloacele de trai în decursul anului, pentru ca țăranul să aibă clipe de răgaz și pentru ca roadele să nu piară.
Cunoscând concepția Sfântului Ioan despre relația dintre atitudinea omului muncitor față de Dumnezeu și acțiunea divină asupra muncii omului, încheind cu sfințirea muncii sale de către Dumnezeu, vom mai cita un pasaj din Sfântul Ioan, prin care-i îndeamnă pe proprietarii de pământ să clădească o biserică pe moșiile lor. Munca lor va fi sfințită prin rugăciune și asupra ei se va revărsa binecuvântarea lui Dumnezeu. „Proprietatea voastră va fi plină atunci de binecuvântare. Cât bine va fi atunci în ea? Răspundeți-mi, este oare puțin lucru ca teascul vostru să fie binecuvântat? Este puțin lucru ca Dumnezeu să primească prima parte și pârga din roadele voastre? Iată, aceasta este întărirea, siguranța pământurilor voastre; iată, câmpul despre care s-a spus: «Buna mireasmă a câmpului roditor, pe care l-a binecuvântat Domnul. Înalță o fortăreață împotriva diavolului: o biserică. De aici să-și ia brațele avântul spre muncă; să fie mai întâi ridicate pentru rugăciune, și apoi să se apuce de lucru. Puterea trupului le va fi mai mare, lucrarea câmpului va fi mai rodnică, toate relele vor fi izgonite»".
