O zi senină și însorită de toamnă timpurie. Pe terasele dealurilor, înroșite de brumele reci ale dimineților, sătencele Căpâlnei de Jos a Târnavei Mici strâng în coșuri de răchită și în ciubere din doage cu miros de rășină-tămâioasă, strugurii aurii ai podgoriei Jidveiului. În vreme ce jos, în șesuri, era numai Cer. Albastru Cer. Pentru ca într-o singură clipită, ca din senin, să răzbată până la noi, țipetele cocorilor înșirați pe Cer în formă de V, în lungi și argintate stoluri. Și păreau că plâng de atâta tristețe. Și de atât de mult dor după ale lor și ale mele meleaguri natale românești! Se duceau, bătând din obositele lor aripi, spre îndepărtate țări mai calde. Însă nu într-atâta de frumoase și de pașnice ca ale mele și ale lor. Parcă ar fi știut că de acolo, de sus de tot, din înaltul cerului albastru, vor fi nevoite să privească, în josul Pământului, flăcările războaielor dintre oameni și cele ale incediilor pustiitoare ale șesurilor și dealurilor. Peste care se suprapune și disperarea migranților arabi și nord-africani. Iar ca să le poată privi mai pe îndelente zborul avântat, precum și să le asculte glasul subțire și strident, culegătoarele strugurilor, membre ale vestitului Ansamblu Folcloric “Purtata fetelor de la Căpâlna”, se opriră și ele din cântatul lor doinit și melodios. Frumoasele fete ale Târnavelor își coborâră de pe cap, până deasupra ochilor, pălăriile lor din paie și din betele colorate, urmărind cu privirea și cu mintea lor măestrul și ordonatul zbor al cocorilor. Și gândind că în primăvara anului viitor, la lucrul dezgropării lăstarilor viilor din pământul mustit al zăpezilor, le vor revedea din nou pe la cuiburile lor. Fi-vor atunci Floriile ramurilor sălcilor înverzite, urmate de Sfintele Sărbători de Paști.
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
