S-au făcut studii amănunțite asupra situației hidrografice a Terrei și, deși bilanțul nu se anunță încă cu un pasiv prea încărcat, perspectivele nu par a fi cele mai liniștitoare. S-au lansat teribile avertismente cu privire la implicațiile pe care le pot avea masacrele înfăptuite de om în plămânii Terrei, s-au calculat științific urmările nefaste asupra climatului și regimului hidrologic al marelui bazin amazonian pe care, fără îndoială, le vor avea masivele defrișări operate aici pentru tăierea șoselei transamazoniene și punerea în circuitul economic a terenurilor și vastelor păduri virgine din zona ecuatorială a Americii de Sud. Exemplul Africii saheliene și tropicale n-a fost îndeajuns de convingător. În contrareplică s-a folosit drept argument faptul că dezechilibrarea ecosistemelor africane s-a produs într-o epocă ce n-a aparținut tehnicii moderne, singura capabilă să constituie un remediu adus greșelilor trecutului.
Într-adevăr, confruntate în chip dramatic cu problemele pe care le ridică în fața lor civilizația contemporană, știința și tehnica epocii noastre caută remedii. Din păcate, în raport cu potențialul real al capacităților de care dispune omenirea contemporană, la rândul lui catastrofal diminuat de astronomicele cheltuieli militare înghițite de cursa înarmărilor, soluțiile propuse apar de-a dreptul utopice, în ciuda realismului lor. Vindecarea celor mai cumplite răni ale Pământului din zonele marii aridități și ale celei mai marcate înapoieri, alungarea spectrului foametei aduse de secetele cronice și de o tot mai acută lipsă de apă rămân o sarcină pe măsura inteligenței omului numai atunci când eforturile pentru instaurarea unei noi ordini economice și politice în lume vor fi încununate de un succes real, de transformări capabile să rezolve cele mai grave probleme ale lumii contemporane, cu condiția ca acestea să nu se agraveze și mai mult, iar prăpastia care separă țările bogate de cele sărace să nu se caște într-atât încât să devină de netrecut.
Deocamdată, tot ceea ce se preconizează de către ecologi, hidrologi, pedologi, agronomi și silvicultori specializați în lupta cu deșertificarea regiunilor celor mai aride ale planetei nu este decât “prorocire în deșert”. Drama Sahelului putea fi rezolvată dacă promotorii economiei occidentale ar fi socotit “rentabile” măsurile ce se impuneau a fi luate. Dar societatea de consum n-a fost niciodată filantropică decât în măsura în care “ajutorul” acordat s-a putut întoarce la “donatori” cu dobânda de rigoare servită în prețioase materii prime și în resurse neînlocuibile. A salva populațiile din zonele cele mai aride ale globului de o foamete cronică și o sete ucigătoare este o treabă ce se lasă în seama proniei cerești, deși cele mai mari calamități “naturale” ar putea fi rezolvate cu numai zece la sută din volumul imenselor cheltuieli militare care înghit mai mult de un miliard de dolari pe zi.
Marile pânze freatice din adâncurile deșerturilor pot restitui unor vaste zone nu numai viața necesară unui ecosistem echilibrat, ci și belșugul. Acolo unde, prin investiții, desigur costisitoare, s-au putut instala sisteme de irigații, verdele ogoarelor s-a reinstalat cu vigurozitate. Am văzut lucrările de irigații realizate de specialiștii români în regiunile aride de sub Riful marocan, pădurile tinere de eucalipți și livezile de citrice ivite acolo unde apa, adusă prin canale din munții Atlas, restituia pământului întreaga lui capacitate regeneratoare. La Misurata, în Libia, într-o zonă amenințată catastrofal de înaintarea Saharei, apa extrasă din subteran și trimisă în rețelele de irigații instalate de specialiștii noștri făcea să rodească plantații întinse, de un verde tandru, ca în adevărate bărăgane primăvăratice. Cooperarea între state în scopul smulgerii din stadiul de subdezvoltare atrage însăși cooperarea naturii, care se dovedește gata să-i întindă o mână omului atunci când acesta lucrează în consens, și nu în conflict cu ea.
Câte nu s-ar putea face într-o lume a păcii și a respectului reciproc între popoare! Planeta noastră, leagănul omenirii, este chezășia propriului nostru viitor, căci n-avem decât un singur Pământ! Marele agronom francez Rene Dumont, unul dintre cei mai reputați ecologi europeni, îmi spunea în timpul Conferinței mondiale a populației care s-a desfășurat la București, în vara lui 1974: “În actualul stadiu al științei ne este cu neputință să calculăm în toată amploarea lor consecințele deșertificării zonelor celor mai aride ale globului dacă aceasta va continua în ritmul de până acum. Dar absolut toți specialiștii sunt convinși că urmările acestui proces vor fi deosebit de grave pentru întreaga noastră planetă și, îndeosebi, pentru Europa. Atmosfera din jurul Pământului e una singură. Ceea ce contează mai mult ca orice în momentul de față este conștientizarea opiniei publice la scară planetară, spre a se realiza o opțiune definitorie pentru viitorul civilizației noastre: cooperarea fără arme în vederea lichidării înapoierii și a reechilibrării naturii, sau cursa spre neant a înarmărilor nucleare, care înghite cele mai importante resurse de care dispunem și cele mai de preț valori umane și materiale? Răspunsul nu aparține decât bunului simț, dar de el depinde calitatea vieții viitoarelor generații pe acest Pământ...”
Drumurile mele prin lume au fost în bună măsură drumuri de ape. Nu ale unor peripluri pe nemărginirea mărilor și oceanelor, cât ale popasurilor acolo unde apa însemna viață. La Fergana, în Asia Centrală sovietică, acolo unde cândva, demult, uscăciunea părea să se fi instaurat pentru totdeauna, puterea îi revenea pământului din apă. Cu cincizeci de ani în urmă, în calea pustiului s-a ridicat un epopeic baraj uman. Săparea canalului Fergana a fost pentru acele locuri de o importanță tot așa de mare ca însăși revoluția socialistă. Acum, platanii umbresc străzile Ferganei, formând sub arșița soarelui adevărate tunele vegetale. Păduri de duzi hrănesc cu frunza lor mătasea uzbecă, bumbacul se înalță în șure uriașe - așa cum vedeam prin Bărăgan, toamna, șurele de paie - habuji dolofani se lăfăiau la soare, o ingenioasă rețea de canale și șanțuri de aducțiune a apei străbate ca un păienjeniș geometric un spațiu cât o țară. Am văzut apoi asaltul inteligenței omului asupra pustiului Kara-Kum. Dezolanta întindere galben-cenușie, ca crusta unei răni abia cicatrizate, începea să cedeze din spațiul morții zeci de mii de hectare restituite vieții. Recuperarea ar fi fost o imposibilă caznă de Sisif pentru slabele puteri ale omului neînarmat cu o tehnică adecvată. Dar ofensiva asupra pustiului era declanșată de imense cohorte de mașini grele, utilaje complexe pentru săparea canalelor, pentru drenarea solului, o adevărată armată a cailor putere struniți cu pricepere, ca uriașul e-fort să merite miza. Iar miza aceasta se dovedea a fi pe măsura forțelor declanșate pentru stăvilirea, înaintării deșertului. Mai mult, pustiul trebuia să bată în retragere și, după complicate lucrări de desărare a pământului, de spălare și reînsănătoșire a solului pervertit de pustietate, recoltele de bumbac obținute aici prin abundența soarelui și gestiunea inteligentă a apei se dovedeau capabile să bată toate recordurile.
Lupta pentru apă este însă pe măsura puterilor omului oriunde acesta a ajuns stăpân pe soarta sa. În U.R.S.S. s-a avansat un curajos plan de irigare a deșerturilor sudice, de reumplere a bazinelor mărilor Caspică și Aral, de schimbare radicală a fizionomiei pământurilor din Asia centrală prin... deturnarea unei optimi din apele marilor fluvii care se varsă în Arctica - Obi și Ienisei. Primul izvorăște din Kazahstan, celălalt din masivul Altai. Ambele traversează spațiul siberian, în care umiditatea solului abundă. Printr-o serie de baraje, hidrologii sovietici au propus “întoarcerea” către sudul arid a celor două fluvii. Un imens lac de acumulare, adevărată mare interioară cu o suprafață cât a Italiei, urmează să fie alimentat de Obi imediat după confluența lui cu Irtișul. Un alt lac, pe Ienisei, format printr-un gigantic baraj, va fi legat cu “Marea Obi” printr-un canal navigabil. Alte canale vor lega cele două noi “mări” cu vechile și “îmbătrânitele” Caspica și Aral, ale căror niveluri continuă să scadă. Pentru irigarea unor imense suprafețe din deșerturile Asiei centrale, specialiștii sovietici au propus crearea celui mai mare bazin hidrografic artificial din lume, care să lege Baikalul de Caspica și Oceanul Arctic de Kazahstan. Un plan cu adevărat grandios care a dat o altă înfățișare unor întinse spații ale Asiei.
Dovadă că omul poate redeveni adevăratul stăpân al planetei sale. Dovadă că gravele erori ale trecutului mai pot fi încă reparate. Milenarele orașe de pe legendarul drum al mătăsii, Buhara, Samarkand și Kiva, au renăscut după urgia războaielor numai atunci când omul le-a redat ceea ce vitregia timpurilor le luase de mult, surpându-le gloria: apa.
Greșeli s-au produs însă nu numai în vremurile îndepărtate, când războaiele pustiau civilizații, ci și în plină epocă aparținând ingeniozității, dar deopotrivă și lăcomiei de profit a lui “homo faber”. După masivele defrișări din Far West, după uciderea turmelor de bizoni care țineau sub copitele și sub îngrășămintele lor preriile ce trebuiau să lase loc ogoarelor, statele din Dust Bowl (Depresiunea Pulberii) s-au trezit în 1930 pradă unei cumplite secete însoțite de vânturi puternice, care, în numai patru zile și patru nopți, au “curățat” solul arabil, transformându-l într-o pulbere fină împrăștiată peste continent, la mii de kilometri depărtare. O jumătate de milion de fermieri americani s-au trezit pe drumuri, izgoniți de pustiul apărut peste noapte, dezrădăcinați din locurile unde abia își înfipseseră precarele lor rădăcini. În 1958, mai mult de un milion de refugiați brazilieni, izgoniți de o secetă care devastase regiunile din nord-estul țării, au năvălit în Rio de Janeiro și Sao Paulo, dezorganizând complet viața citadină.
În același timp, la antipodul geografic și climatic al globului, milioane de țărani indieni fugeau din fața puhoaielor de ape revărsate peste câmpia bengaleză, căutându-și adăpostul pe străzile supraaglomerate ale Calcuttei. Am văzut câmpia bengaleză sub apele cafenii ale inundațiilor din toamna lui 1962. Imaginea cuprinsă de la înălțimea zborului avionului cu care călătoream spre Calcutta era atroce. Vaste întinderi de uscat se transformaseră într-o mare miloasă, spartă numai de coroanele arborilor și de acoperișurile caselor năruite. Inundațiile făcuseră mii de victime. Calcutta se transformase într-un uriaș azil de noapte, cu trotuarele prefăcute în nesfârșite dormitoare.
Supraabundența apei, ca și penuria ei, au fost de-a lungul istoriei adevărate flagele pentru omenire. Dar dacă acest paradox hidroclimatic punea slabele puteri ale omului din trecut în fața unor greutăți de nebiruit, astăzi, când lumea dispune de ample mijloace tehnice capabile să pună stavilă catastrofelor acolo unde acestea bântuie cu precădere, paradoxul nu mai aparține naturii, ci inechității relațiilor dintre state, amânării sine die a priorității vitale pentru omenire, substituirii acestora falsei “priorități” acordate sacului fără fund al cheltuielilor militare.
(Din Almanahul “Scînteia” 1978)
IOAN GRIGORESCU
