Pe data de 28 iunie, se vor împlini 99 de ani de când florile universului au rămas fără poetul lor plastic, unicul Ştefan Luchian. Născut la data de 1 februarie 1868, într-un sat din judeţul Botoşani, trecând peste rigorile impuse de familia sa, care spera pentru el la o carieră militară întocmai ca a tatălui său, Luchian a dat frâu liber dezvoltării sale personale, încurajat de Nicolae Grigorescu. Cel mai frumos aspect al vieţii culturale române din toate timpurile este sprijinul necondiţionat pe care l-au acordat marile noastre valori valurilor de tinere talente, lucru care a făcut să se afirme noi şi noi coloşi, recunoscuţi pe plan internaţional. Tot aşa, Ştefan Luchian a fost sprijinit să îşi desăvârşească studiile la München şi la Paris, revenind în ţară la fel ca majoritatea artiştilor devotaţi mişcărilor culturale naţionale.
Ştefan Luchian a fost un pictor de geniu, care a lucrat cu frenezie, în ciuda bolii şi a sărăciei materiale care i-au măcinat trupul şi spiritul. Nu a cunoscut succesul pentru mult timp, singurul cumpărător al lucrărilor sale expuse în anul 1905 fiind Nicolae Grigorescu, care a avut o încredere neştirbită în talentul şi tehnica de care Luchian a dat dovadă în scânteietoarele splendori ale peisajului românesc, dar mai ales în minunatele pasteluri cu colorit strălucit şi delicat, adevărate miracole, atât de simplitate şi fineţe, cât şi de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor. Celebritatea sa postumă se datorează mai ales minunatele flori pe care şi-a concentrat toată energia creatoare şi pasiunea pentru natură şi frumos. „Anemonele" sunt însă cele care definesc intensitatea dramatică a sentimentelor pictorului, lumina interioară şi simplitatea gravă care fac din lucrările sale adevărate capodopere.
Dragostea şi dăruirea pentru pictură au atins, în cazul lui Ştefan Luchian orizonturi ce depăşeau posibilităţile fiinţei umane. Către sfârşitul vieţii, când nu mai putea ţine între degetele paralizate penelul, Luchian punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii, pentru a continua să ardă în pasiunea sa, dincolo de neputinţa fizică. Suferinţele inumane şi pierderea vederii nu l-au putut ţine departe de şevalet, în faţa căruia părea decis să moară. În acest teribil melanj de durere crudă şi geniu, l-a văzut Nicolae Tonitza, care a izbucnit în lacrimi, şi a povestit mai târziu: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi, într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase, am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile". Din acel calvar, însă, s-au născut capodoperele care au grăit întregii lumi despre acest pictor profund naţional, înzestrat cu o deosebită ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării sale.
Părăsind lumea durerilor la numai 48 de ani, Ştefan Luchian a lăsat un imens gol nu numai în lumea florilor, ci şi în pictura românească, sărăcind lumea pastelurilor de culorile sale catifelate. Memoria sa va rămâne însă alături de românii din toate timpurile, prin tablourile revelatoare ale sufletului românesc.
