Recunoaştem, sincer că, la un moment dat, ne-am numărat printre cei care credeau (şi susţineau) că, în perioadele mai dificile din istoria ţării - cum este şi cea de acum - un Guvern Tehnocrat ne-ar scoate din impas. Puneam chiar întrebarea dacă e bine (sau nu!) ca, în locul unui Guvern de partid - bazat pe votul popular -, să avem un Guvern „personal" (căci ăştia-s „tehnocraţii de azi"!) al Preşedintelui? Răspunsul, nu-l vom da noi, ci vi-l oferă - stimaţi cititori - orice „om simplu" de pe stradă, prin două cuvinte: nemulţumiri generale. Nicio realizare (economico-socială, în cultură, învăţământ şi sănătate!) demnă de luat în seamă. De la noii miniştri ne-au parvenit cel mult unele declaraţii publice… neinspirate şi neavenite, pentru care câţiva au fost înlocuiţi cu alţii, care, până ajung să cunoască domeniul, vin alegerile parlamentare şi, odată cu ele, se schimbă şi Guvernul tehnocrat! Probabil!...
Un lucru este cert. Pentru istorici şi unii analişti politici, una din marile enigme ale sfârşitului de an 2015 a fost aflarea culiselor formării Guvernului Dacian Cioloş - un Guvern de tehnocraţi alcătuit din mici funcţionari aduşi de pe la Bruxelles! -, în condiţiile în care, în Parlament, se putea face rapid o coaliţie de guvernare, fie în jurul PSD, fie în jurul PNL. Căci, după ce se prăbuşeşte Guvernul Ponta (acţiune surprinzătoare şi ea!), pentru prima dată în postdecembrism, locul unui Guvern de partid - bazat pe votul popular (ca-n orice democraţie) - a fost luat de un Guvern - zice-se „personal" al Preşedintelui. Un guvern din care, potrivit analiştilor şi comentatorilor, în afara premierului Cioloş, fost ministru şi comisar european, ceilalţi membri ai Guvernului de tehnocraţi ar fi „oameni gri, fără însuşiri deosebite." Şi viaţa le dă dreptate…!
Iar, din cel puţin două considerente, mai este, încă, o enigmă aflarea culiselor formării Guvernului Cioloş. Primul: PSD, partid adversar al lui Klaus Iohannis, nu s-a agitat nici măcar de formă să păstreze coaliţia (PSD, UNPR, ALDE) şi să rămână, astfel, la guvernare, cu un alt premier decât Victor Ponta, fie el şi tehnocrat. În al doilea rând, conform unei declaraţii a lui Tăriceanu, consultările (de la Cotroceni cu partidele) ar fi fost formale, iar Klaus Iohannis ar fi avut deja soluţia cu Guvernul Dacian Cioloş. Iar faptul că cele două partide - PSD şi PNL - ce puteau face majorităţi necesare unui guvern - au acceptat fără să crâcnească soluţia, lasă, şi azi, loc la interpretări.
Oricum, pentru prima vară în postdecembrism, partidele, ahtiate de putere prin esenţa lor istorică, s-au retras din bătălia pentru putere. Iar motivul invocat de Klaus Iohannis - cum că „Partidele şi-au luat o pauză în lupta pentru putere, ca să se poată reconecta la electorat!" - poate stârni cel mult râsul.
Dar, cum faptul a fost consumat, cetăţenii de rând au aşteptat, în zadar, rezultatele noii guvernări.
Ce-i drept, ca să fim corecţi, până la capăt, trebuie să recunoaştem că Guvernul Cioloş s-a confruntat (se confruntă, încă!) cu destule probleme, printre care: spirala populismului în Parlament, sarcina organizării alegerilor, depolitizarea administraţiei - măcar prin introducerea unei grile de selecţie pe bază de competenţe. Iar, nu la urmă, populaţia va „judeca", în final - o face şi acum - Guvernul apolitic Cioloş, în primul rând, de modul în care acesta va reuşi să crească, prin măsurile adoptate, nivelul de trai şi să combată corupţia endemică din România.
Or, până acum, ce am putea spune? Ceea ce scriam la început: nemulţumirile generale; nicio realizare economico-socială demnă de luat în seamă.
Ceea ce denotă că „experimentul" din politica românească, cu Guvernul tehnocrat Cioloş, nu a fost cel mai „inspirat" pe care noul şef de la Cotroceni l-a luat; în aşa-zisa: „Noua etapă a democraţiei româneşti."
Ce-i drept, cu sau fără tehnocraţi, nici „guvernele de partid(e)" n-au rupt gura târgului. Deoarece, în cei 26 de democraţie s-au schimbat, mereu, guvernele, dar au rămas… metehnele! Minciuna, megalomania, egoismul şi hoţia au primit doar funcţii, titulaturi şi haine noi! Căci, deşi din 1992 încoace, România a trecut prin vreo opt cicluri electorale - ce au reprezentat „examene" pe care alegătorul român a încercat să le treacă cu brio - o singură concluzie se poate trage: „De la Petrică la Victor Viorel, aceeaşi sărăcie în portofel(ul)" cetăţeanului!
Din păcate…
