Provincia își trăiește frustrările ei, oricât ne-am preface că ele nu există, oricât i-am refuza dreptul ei legitim, nu doar geografic. Soarele, și al literaturii, tot de la București răsare. Acolo se fac și se desfac toate cele ale literaturii, acolo se legiferează ierarhii, acolo se dau premii, acolo se dă tonul corurilor literare.
Ce-i mai rămâne în astfel de condiții, provinciei? Rețeta e simplă: să-și vadă de soarta/drumul ei, fără inhibiții, fără complexe. Cine a însemnat ceva în literatură, indiferent de cât de mult s-a aflat pe podiumuri, oricâtă agresivă vizibilitate publică a avut - reviste, radiouri, televiziuni - va însemna prin opera lui, indiferent de domiciliu, iar gloria tot deșartă va rămâne fără valoare. Și vine, că ne place sau nu, un moment al adevărului, al judecății de apoi și pentru scriitori.
Atunci nu va mai conta nimic, decât opera, atât cât a putut să se adune între coperți de carte.
Atunci nu va conta nici partidul, grupul, gașca, chibuțul și fiecare va da seamă cu propria operă.
Iar dacă acest moment nu va veni, pentru că, vedem cu toții, posteritatea este cel mai adesea ingrată, neglijentă, uitucă, rămâne un colț de raft în care niște cărți își vor aștepta cititorii, drepții judecători.
Răzvan Ducan a trăit toată viața lui, până la cei șaizeci de ani cu care se prezintă la apel, în provincie. Târnăveni - Iași - Agnita - Mediaș - Târnăveni - Târgu-Mureș ar fi reperele între care s-a mișcat definitoriu, cu inevitabilele escapade pe multe alte trasee ale vieții literare. Pentru că Răzvan Ducan și-a trăit viața de scriitor la temperaturi înalte, a ars cu flacără mare, n-a stat nicio clipă deoparte, indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. A avut în toate ceva de spus.
N-a avut parte de o critică literară pe măsura valorii operei lui, pentru că a fost/este un autor incomod, nu a dorit să se facă plăcut de dragul de a fi simpatic, ba a fost adesea acid, urmând o justiție în care valorile fundamentale sunt credința, neamul, limba, iritând adesea prin pozițiile lui naționaliste, în sensul cel mai frumos al termenului. N-a fost tentat să fie european înainte de a fi român get-beget!
Toată opera lui, cea scrisă și cea de animator cultural, e a unui om al cetății. Și-a servit neamul și locurile în care a trăit, cu tot ce a avut el mai bun.
Pentru Târnăveniul lui natal a lăsat moștenire lucruri pe care se încumetă puțini să le facă, pentru că sunt cronofage, uzează și exced literaturii.
Niciun alt autor târnăvenean nu a făcut pentru memoria locului cât a făcut Răzvan Ducan, în toate orizonturile vieții: a făcut cercetări monografice, a fost interesat de istoria credinței/ bisericii, de istoria culturală, de istoria sportului... Nimeni nu va putea ignora contribuția lui în acest domeniu, iar istoria Târnăveniului e săracă fără ceea ce a făcut Răzvan Ducan pentru ea, cu dăruire, pasiune, devotament, neostoire...
La toate acestea se adaugă opera lui literară - poezia înainte de toate, prin care și pentru care a trăit cel mai intens clipa.
Nimeni nu-i profet în țara lui. Nici Răzvan Ducan nu a fost altfel în Târnăveniul său, de care a trebuit să să depărteze, scârbit de ofensive fariseice, troglodite, care au văduvit până la urmă cultura târnăveneană de poate cel mai harnic scriitor și animator cultural pe care l-a avut vreodată.
Aproape că îmi vine să afirm că nu-l merită Târnăveniul...
Am fost mereu în aceeași echipă, știu foarte bine cât, ce și cum a făcut cultură Răzvan Ducan la Târnăveni. I-am fost aproape atunci când a avut nevoie de un prieten, fiind și el, un prieten bun de pus pe rană.
Din multele noastre dialoguri, am extras câteva pentru acest moment aniversar, pentru un portret al scriitorului de la tinerețe, până la maturitate. Pentru că Răzvan Ducan e un scriitor care contează, care rămâne.
*) Nicolae Băciuț, „Dus-întors. Răzvan Ducan",
Editura Vatra veche, 2017.
