Cine (şi de ce) răstălmăceşte vechimea românilor în Transilvania ?
„Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adânci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără… o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare" (D. Prodan, academician).
Oficialii de la Budapesta nu au precupeţit de-a lungul timpului niciun fel de eforturi, de mijloace perfide, ca să îşi atingă scopul de a ne domina şi discredita, în virtutea convingerii lor că provin dintr-o rasă superioară, dar şi de a face presiuni ca marile cancelarii europene să le recunoască dreptul istoric de a fi stăpânii Transilvaniei, în ciuda desfiderii cu nonşalanţă a tuturor documentelor care atestă prezenţa noastră înaintea năvălirii lor în Terra ultrasilvana şi a regulilor elementare de bună convieţuire interetnică! Cu o insistenţă dusă deseori până la extrem, ungurii ne-au confiscat identitatea, ne-au făcut să ne simţim ca nişte străini în propria noastră casă, ne-au batjocorit şi discriminat („pozitiv") chiar şi până în zilele noastre! Ridicolul situaţiei nu derivă însă neapărat din aceea că s-au găsit peste noapte promotori care să susţină „teoria pământului pustiu al Transilvaniei" şi a „infiltrării" de mai târziu a … românilor, aşa cum a făcut-o - la începutul secolului XX - şi istoricul maghiar I. Wellmann („Privind consecinţele, mai gravă este cuprinderea enormă de teren a valahilor (românilor - n.a.). De acum, de aproape o jumătate de mileniu, au pătruns peste creştetele, pădurile nelocuite ale Ardealului, fără veste, aproape pe neobservate, ca un fel de popor fără cerinţe, dar în acelaşi timp, deşi neoficial, sasul, secuiul, le-a întins adesea braţul de ajutor, n-a fost de ajuns să-i dezbrace de starea lor de rătăcitori, asemănătoare cu a ţiganilor, semisălbatică, de moravurile lor barbare… Nu este de mirare că Ardealul, pentru ei, era pământul făgăduinţei, pentru hoardele lor nomade, aproape incapabile de aşezare statornică, aceasta însemna eliberarea din iadul pământului românesc"), ci din faptul - de neînţeles - de a nesocoti informaţiile despre prezenţa românilor în Transilvania înaintea ungurilor, dincolo de cercetările în acest sens făcute de doi academicieni români (I. Lupaş, D. Prodan etc), cum reiese concludent din analiza a două documente istorice de bază ale istoriografiei maghiare (Gesta Hungarorum, Hungaria diplomatica), a poziţiilor exprimate de doi istorici maghiari (H. Mihaly, S. Keza), a concluziilor la care au ajuns doi regi maghiari (Bela IV, Coloman) şi, nu în ultimul rând, a argumentelor invocate de trei istorici străini (J. Thunmann, M.G. Lehr, Seaton-Watson) etc. Aşa se face că acum este întreţinut şi ia amploare fenomenul incredibil, atât de clamat anarhic astăzi, şi pe străzile României, că de Istorie şi de orice altceva se pot ocupa mai nou oamenii de rând, nu neapărat cei avizaţi (specialiştii)!
