Se spune, și pe bună dreptate, că veșnicia s-a născut la sat, pentru că satul este cuibarul în care dintru începutul viețuirii noastre neamul acesta s-a adunat, s-a „înpuit", s-a mărit și s-a rărit, după cum slava ori nemernicia unor timpuri au trecut peste el. De ce a rămas mereu în matca lui? Pentru că aici oamenii erau legați unii de alții prin nenumărate fire: erau neamuri, erau buni vecini, aici se legau familiile, în huma lui se veșniceau, rând la rând, moșii și strămoșii lor, hotarul le dădea de îmbucat spre dăinuire.
Aici timpul se măsura din sărbători în sărbători, creștinești, aici se respectau datinile și obiceiurile locului, aici se trăia în umbra crucii, aici se viețuia în cinste, în curat, în respect pentru muncă. Aici, pruncii învățau buna cuviință, smeritul și purtatul în fața celor mari, trebuind a fi harnici și ascultători, să învețe carte atât cât să le fie de folos. Viața omului era trăită într-o muncă nesfârșită, din iarnă-n iarnă, pe hotare, în gospodărie, cu puține zile de slobozenie: o duminică, o nuntă, un botez, o înmormântare, o zi de sărbătoare. Atunci omul se veselea, se amărea, se întâlnea cu semenii, se „povesteau".
Din sat se mergea la armată, la război uneori, pentru a-și apăra neamul și pământul, pe care sătenii îl știau a fi al lor din moși strămoși și tot aici se înturnau dacă norocul îi mai ținea în viață.
Puțini dintre copii se învredniceau a merge la alte școli ca să se înnobileze cu știința de carte și să se „domnească" mai apoi. Aceștia învățau pe rupte pentru a-și mulțumi părinții și neamul care se înnevoiau a-i ține pentru a se face oameni deplini. De aici ne-au venit în timp toate mințile noastre mari și luminate care au ridicat în fală și mărire mereu această țară.
Ce este acum satul românesc? În foarte multe cazuri, el este tot mai împuținat și îmbătrânit peste măsură, fără vlagă, dezorientat, neputincios, bolnav, trăitor ca într-o continuă agonie, cu hotare tot mai pustiite, cu case tot mai rărite, fără copii, fără bucurii, fără cine a duce mai departe un colind, un joc, o cântare, un obicei, o datină străbună. Nu mai are cine învăța aici ce e cinstea, respectul, buna cuviință, smeritul, hărnicia, pentru că cei care ar trebui să o facă sunt pe la orașe, prin alte țări străine, unde se fură, se omoară, unde omul se înrobește, unde nu mai e necesară știința de carte, unde tineretul este tot mai analfabet, mai obraznic, mai arogant, mai apucător la alte năravuri, mai îndulcit cu toate păcatele lumii.
În satele care au mai rămas întregi s-au închis școlile, dar s-au deschis barurile, s-au împuținat numărul creștinilor închinători pe la sfintele altare, dar a crescut numărul celor care își uită nopțile prin discoteci, aici se fură și se tâlhăresc bătrânii, ziua în amiaza mare, lenea și nemunca sunt la vedere. A secătuit așadar izvorul cel limpede și curat care a adăpat de veacuri veșnicia satului românesc. S-a înnămolit, încetul cu încetul, șipotul cel dătător de viață, de speranțe și de toate învățămintele cele mari și bune - transmise, rând la rând, neam după neam, din tată-n fiu, spre neuitare. Am pierdut, în bună parte, credința cea adevărată născătoare de virtuți, dragostea de neam și țară, de pământul care ne-a ținut viețuirea pe huma sa, bunătatea și curatul sufletului românesc.
Satul a fost, până mai ieri, flacăra candelei celei veghetoare de viață în colțul nostru de lume, astăzi mucul său de lumină pâlpâie tot mai slab și mai mărunt.
Așa a văzut AUREL HANCU satul său natal, SUBPĂDURE, așa l-a simțit, l-a iubit, l-a trăit când el era viu, frumos, dătător de speranțe, cu oameni care s-au ridicat de aici spre a face cinste locului și neamurilor trăitoare în el. Nimeni nu și-ar fi putut închipui atunci vremurile din urmă care urmau să vină.
Aurel Hancu este scriitorul care se opune uitării prin demersul său istorico-literar.
Însuși autorul, fiind fiu al satului, redescoperă satul natal și se redescoperă pe sine însuși, printr-o evocare autentică, emoționantă, cu incontestabile virtuți literare. Mulți comentatori au văzut în „Monografia satului Subpădure" cea mai izbutită carte a scriitorului, Aurel Hancu, dintre cele 20 de cărți care au văzut până acum lumina tiparului.
Un mic pasaj din secvența: Mi-e dor de tot ce-a fost! „Mi-e dor de tata, de mama, de frații mei, de prieteni, de vecinul și vecina,de toți cei care suntem fiii satului Subpădure. Așa ar putea spune oricare din fiii acestui sat în risipă" (p.155).
Monografia lui Aurel Hancu e scrisă cu sufletul sub lacrima amintirilor care, la fel ca și altora, nu îi dau pace. Sub imperiul acestor trăiri, din acest colț de rai al copilăriei sale. Monografia aceasta este cea mai mare datorie, de onoare și de suflet, a autorului față de toți înaintemergătorii lui, prin care a primit, de la Autorul făpturii noastre, bunul și veșnicul Dumnezeu, înțelepciune și neostoita putere de a învăța carte, de a se ridica în vrednicia de a scrie cartea prin care să nu se uite tot ce a fost bun și frumos în viețuirea noastră, în lumea unui sat de pe Târnava-Mică.
Foto: Comuna Gănești, vedere generală
