Recrudescența măsurilor reacționare i-a determinat pe români să ceară în Supplex Libellus Valachorum ca, în comitate scaune, distincte și orașe, să fie numiți în slujbe și români, în număr proporțional cu ponderea acestei națiuni, iar unitățile teritoriale unde românii sunt majoritari să poarte denumiri românești.
Perioada de aproape 60 de ani care s-a scurs până la revoluția de la 1848 a agravat considerabil contradicțiile dintre cele trei națiuni privilegiate și națiunea română, unul din temeiurile discriminării fiind dominația exclusivă a privilegiaților în așa numitele teritorii naționale, în vreme ce românii, deși erau populația băștinașă, cea mai numeroasă a provinciei, nu aveau recunoscute teritorii naționale. De aceea, una din revendicările formulate chiar la începutul revoluției se referea la această problemă.
Astfel, Manifestul românilor din Transilvania, redactat la sfârșitul lunii martie 1848, care sintetiza în 12 puncte revendicările lor cu caracter social și național, prevedea la punctul 12: “(...) să vor declara de șterse toate trei constituțiuni, a nemeșilor, secuilor și sașilor, cu toate legile lor, câte nu suferă proba dreptului filozofic; toate diplomele nemeșilor din Ungaria și Transilvania să ardă: numirea naționalităților istorice-juridice să înceteze cu totul; noi nu mai recunoaștem decât numai transilvani patrioți cu drepturi egale. Toate numirile de comitate, scaune și districturi să vor șterge, să va face o nouă împărțire și rotunjire a ținuturilor, cari pe viitoriu să vor numi cantoane. La împărțire să va observa pozițiunea topografică, numărul locuitorilor, câte 80 sau 100 de mii de suflete de un canton și naționalitățile genetice”. Cantoanele trebuiau să fie în așa fel configurate încât într-un canton să intre câte o naționalitate, “pentru ca administrația internă a cantoanelor să fie de tot independentă, ca în Nord America și Heleveția ținându-și de limbă oficială, limba genetică proprie”.
După înăbușirea revoluției, guvernatorul civil și militar al Transilvaniei, baronul Ludovic Wohlgemuth - care repurtase, în calitate de comandant de corp de armată, mai multe victorii împotriva armatei maghiare: la Pered, Raab și Komarom - a introdus, pe baza Constituției din 4 martie 1849 (“Constituția de la Olomouc”), o organizare administrativ-teritorială provizorie a țării. Teritoriul Transilvaniei a fost împărțit în șase districte civile și militare: Alba, Cluj, Făgăraș, Odorhei, Reteag și Sibiu, noua împărțire intrând în vigoare la 21 septembrie 1849.
Măsura introdusă de Wohlgemuth a fost sancționată prin rezoluția imperială din 12 mai 1851, într-o formă modificată, Transilvania fiind împărțită în cinci districte, divizate în 36 de căpitănate, astfel: Alba Iulia cu 10 căpitănate, Cluj cu 6 căpitănate, Odorhei cu 7 căpitănate, Reteag cu 7 căpitănate și Sibiu cu 6 căpitănate. Dar situația înregistrează o mare instabilitate în această privință, așa încât în 1852 se operează a doua împărțire, provizorie a țării, care de fapt nu era altceva decât o menținere modificată a situației din 1851. De această dată, cele cinci districte sunt: Alba Iulia, Bistrița, Cluj, Odorhei și Sibiu, subîmpărțite în 28 de cercuri și 109 de subcercuri.
Întrucât măsura nu a fost agreată de către cercurile aulice, prin revoluția imperială din 30 decembrie 1852 s-au dat instrucțiuni pentru împărțirea “definitivă” a țării în prefecturi și preturi. Lucrarea a fost încredințată unei comisii care și-a exprimat opinia că înlăturându-se sistemul de cercuri și subcercuri, țara va putea fi împărțită în 6 prefecturi: Bistrița, Brașov, Cluj, Orăștie, Sibiu și Târgu-Mureș, iar acestea să se subîmpartă în 79 de preturi și magistrate orășenești. Proiectul a fost aprobat prin rezoluția imperială din 17 februarie 1854, cu modificarea ca, pentru mai marea înlesnire a administrației publice, să se înmulțească numărul prefecturilor de la 6 la 10. Astfel Transilvania a fost împărțită în 10 prefecturi: Alba cu 6 preturi, Bistrița cu 10 preturi, Brașov cu 10 preturi, Cluj cu 6 preturi, Dej cu 8 preturi, Odorhei cu 6 preturi, Orăștie cu 9 preturi, Sălaj cu 6 preturi, Sibiu cu 11 preturi și Târgu-Mureș cu 6 preturi.
Un alt moment de reper este Diploma imperială din 20 octombrie 1860, prin care s-a redat vechea autonomie politică a tuturor țărilor imperiului, pentru a se respecta principiul individualității istorico-politice a acestora. Deși actul marca începutul epocii liberalismului (1860-1867), pentru Transilvania acest lucru însemna revenirea la constituția și rânduielile feudale discriminatoare, în special la sistemul teritorial al celor trei națiuni privilegiate. Faptul era întărit de rezoluția imperială din 24 martie 1861, prin care vechea împărțire administrativ-teritorială a țării reintra în vigoare, începând cu 15 aprilie 1861. S-au operat și unele modificări, astfel: din teritoriul Regimentului II de grăniceri români s-a format districtul Năsăud, după modelul districtului Făgăraș. De asemenea 4 jurisdicți ardelene: Chioarul, Crasna, Solnocul Mijlociu și Zarandul erau încorporate la Ungaria. Astfel, după 13 ani de lupte și cereri la împărat, pentru ca și națiunea română să aibă egală îndreptățire politică, românii s-au văzut iarăși aduși în vechea condiție de oprimare.
Totuși, cu tot conservatorismul aristocrației maghiare, politica liberală promovată de Curtea de la Viena și-a spus cuvântul. În urma rescriptului din 26 aprilie 1863, Guvernul Transilvaniei a trimis împăratului Franz Joseph două proiecte ca variante ale reformei administrativ-teritoriale. Primul proiect a luat de bază reforma lui Iosif al II-lea din 1784, propunând constituirea a 10 comitate: Alba, Cetatea de Baltă, Cluj, Făgăraș, Hunedoara, Odorhei, Sibiu, Solnoc, Trei Scaune și Turda. Cel de al doilea proiect propunea constituirea a 15 comitate, precum: Alba, Bistrița, Brașov, Cetatea de Baltă, Ciuc, Cluj, Făgăraș, Hunedoara, Mureș, Odorhei, Sibiu, Sighișoara, Solnoc, Trei Scaune și Turda. Nici unul din proiecte nu a putut fi pus în aplicare.
Un reviriment de foarte mare însemnătate are loc odată cu deschiderea Dietei Transilvaniei, la 3/15 iulie 1863, în care, pentru prima dată, românii trimit cei mai mulți deputați - 48 față de 44 ai ungurilor și 33 ai sașilor. La aceștia s-au adăugat 11 regaliști români, 12 regaliști maghiari și 11 regaliști sași, adică oameni de încredere ai suveranului, numiți pentru statutul dobândit și funcția pe care o îndeplineau în stat. Deputații și regaliștii unguri au refuzat, în semn de protest, să participe la lucrările adunării legislative.
(Va urma)
