Înnorată era ziua și întunecată era fațada unei case ce nu avea ferestre. Trist era și copilul. În fiecare zi umbla dezorientat și fără țintă. Se furișa în tăcere în ruinele periculoase sau se juca cu ceilalți copii, și ei tăcuți și posomorâți. Cu ochii lipsiți de expresivitate privea mereu la ceea ce rămânea în mica tarabă. Produsele de panificație stăteau expuse în vitrinele magazinului. Copilul venea zilnic pe aici. În fiecare zi de când acest urât război făcuse din acest oraș prietenos unul trist și neprimitor. Totuși se întâmpla ceva neobișnuit: ceva despre care nu auzise în acele vremuri triste: femeia brutarului îl chema pe copil în magazinul de pâine. Când se întoarse, copilul era transformat: ochii îi străluceau și el țopăia de bucurie, ținând ceva la piept: probabil o comoară sau, oricum, ceva valoros. Cu un zâmbet pe buze îi întinse ceva bunicii: îi dădu o bucată de pâine.
