La sfârșitul primei săptămâni din octombrie 1944, canonada artileriei se putea auzi deja foarte aproape. Farmacistul Varga și soția sa au fugit, împreună cu câțiva membrii ai Gărzii Naționale. Armata română și cea sovietică au intrat în Sărmaș, câteva ore mai târziu. Tăcerea apăsătoare a ultimelor trei săptămâni s-a spulberat. Oamenii și-au părăsit ascunzătorile din păduri, iar Ioan Aluași și Ioan Mocean au raportat cu privire la cele întâmplate.
Câțiva refugiați evrei au revenit și ei. N-au mai găsit în viață pe nimeni din familiile lor sau pe alți evrei din sat. Casele lor fuseseră minuțios jefuite. Evreii și-au recunoscut mobila și alte obiecte în casele maghiarilor, dar noii proprietari au refuzat să înapoieze prada. Principalele întrebări pe care le-au pus supraviețuitorii s-au referit la oameni și nu la proprietăți. Dl. Aluași i-a dus la Sascut și le-a arătat cele două gropi comune. După aceea au urmat multe alte întrebări, puse în special ungurilor din Sărmaș.
Răspunsurile primite nu au fost complete și nici nu s-au dovedit de mare folos. Foștii membri ai Gărzii Naționale pretindeau că nu știau nimic. Pastorul maghiar se jura că văzuse un document oficial care dovedea că evreii ajunseseră la Cluj, unde au fost predați nevătămați autorităților. Atunci ce era cu mormintele de la Sascut, din relatările dlui Mocean, întrebau supraviețuitorii. “Acolo sunt îngropați honvezi, care au murit într-un accident rutier”, li s-a răspuns.
Apoi soții Varga s-au întors. Avuseseră ghinion. Când și-au părăsit obiectele de valoare într-un camion al armatei ungare, lângă Dej, din cauza unui atac aerian, au constatat, după aceea, că soldații unguri plecaseră cu camionul și averea lor cu tot. Cuplul a decis să se întoarcă la Sărmaș. Dar dl. și d-na Varga nu știau să spună că evreii fuseseră trimiși la Cluj sau că în gropile comune de la Sascut au fost îngropați militari unguri. Puțin după revenirea lor la Sărmaș, cei doi Varga s-au sinucis. Mulți dintre ungurii din Sărmaș susțin că soții Varga nu și-au luat viața, ci “au fost bătuți cu brutalitate, până au fost omorâți, de gărzile lui Maniu”. Dar dovezile puse la dispoziție indică sinuciderea, drept cauză a morții.
În noiembrie și decembrie a sporit numărul de cereri referitoare la deschiderea unei anchete la Sărmaș.
Tribunalul militar din Sibiu a decis să investigheze cazul și a ordonat arestarea unor săteni maghiari, majoritatea membri ai Gărzii Naționale. Dar, la scurt timp după aceea, deținuții au fost eliberați în mod inexplicabil și au dispărut rapid; nimeni nu i-a mai văzut de atunci.
Noii lideri comuniști de la Cluj - în majoritate maghiari, printre ei se aflau însă și câțiva evrei și români, toți activiști staliniști - nu s-au dovedit de mare ajutor. Dar energicul conducător al evreilor din București, Dr. Willy Fildermann, a putut să dejoace manevrele liderilor de la Cluj. El a obținut fonduri pentru exhumare de la Comitetul Unit de Distribuție al Evreilor Americani (American Jewish Joint Distribution Committee - Joint) și a câștigat și sprijinul ministrului comunist al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu. În februarie 1945 au sosit ordinele care solicitau începerea exhumării.
Comisia de exhumare a victimelor a fost constituită, la 20 februarie, la Turda. Ea era condusă de Matatias Carp, reprezentantul evreilor români de la București (al Comunității Evreilor Români cu sediul la București), și de căpitanul Emil Pușcașiu, comandantul jandarmeriei române de la Cluj. Ignác Honig, rabinul comunității evreiești din Sărmaș, a întâmpinat comisia, la sosirea ei în localitate, și i-a înmânat lista cu numele membrilor comunității. Medicii (printre care E. Mora) și reprezentanții partidelor politice din Sărmaș s-au alăturat membrilor comisiei. Cu toții au suit cu dificultate dealul Sascutului până la locul unde se aflau gropile comune.
Autoritățile române au ordonat ungurilor din Sărmaș să ajute la exhumare. Dar ungurii au răspândit zvonul că, după exhumare, 250 de conaționali vor fi împușcați drept răzbunare. De aceea bărbații de naționalitate maghiară au fugit din sat și au revenit treptat, câteva zile mai târziu, după ce devenise evident că nu va avea loc nicio răzbunare.
Sătenii români din Sărmaș și jandarmii români s-au oferit voluntari pentru operațiunile de exhumare. Acțiunea a început la 21 februarie. Încet, gropile comune au fost descoperite. Exhumarea a durat peste două zile. Oribilele atrocități au fost date la iveală: sadicele mutilări, folosirea armelor albe și a diverselor arme improvizate, copiii “nevătămați” îngropați de vii. În cele din urmă, după ce ancheta oficială la fața locului a fost terminată, cele 126 de corpuri au fost coborâte lângă șosea și îngropate pe trei rânduri. Ceremonia rituală a fost efectuată de rabinul Honig. În acel cimitir singuratic, victimele și-au aflat odihna veșnică.
Deoarece masacrul de la Sărmaș a fost cea mai abominabilă atrocitate comisă în Transilvania ocupată de maghiari, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ne putem întreba de ce s-a știut așa puțin despre el, până în anii '80. Răspunsul este furnizat de politica sovietică postbelică în România și, în special, în Transilvania. La 6 martie 1945, câteva zile după exhumarea de la Sărmaș, sovieticii au impus regimul comunist în România. Minoritatea ungară din Transilvania nu se simțea tocmai în largul ei, din cauza rivalității tradiționale cu românii și din cauza activităților pronaziste din timpul războiului. Pentru a pacifica și controla regiunea, conducătorii staliniști postbelici au câștigat sprijinul minorității maghiare, refuzând să investigheze crimele de război comise de unguri. Atunci când era întrebat despre masacrul de la Sărmaș sau despre asasinarea românilor, liderul comunist (de origine evreiască), Avram Bunaciu, răspundea întotdeauna că presa trebuie să pună accentul numai pe dovezile de prietenie și cooperare între grupurile etnice din Transilvania. Timp de aproape 40 de ani, soarta victimelor a fost învăluită în tăcere. Masacrul de la Sărmaș a devenit subiect de discuție în România numai atunci când regimul a adoptat o politică externă mai independentă și atunci când disputa cu Ungaria asupra Transilvaniei a reapărut la suprafață.
În 1986, Academia Ungară de Științe Publice, sub cenzura directă a ministrului învățământului, prof. B. Köpeczi, scoate un set de trei volume, intitulat Istoria Transilvaniei. Din cele aproape 2000 de pagini dedicate istoriei transilvane, numai cinci rânduri se ocupă de Holocaustul din Ardeal, iar acestea conțin inexactități și denaturări ale adevărului. Masacrul de la Sărmaș nici nu este pomenit. Este de înțeles de ce evreii transilvăneni, după ce se asimilaseră ca unguri loiali, s-au simțit trădați de Ungaria.
Victimele de la Sărmaș nu trebuie uitate. Mai mult decât atât, posteritatea trebuie să fie informată că în 1944 existau asasini care, la numai câteva mile de linia frontului în înaintare, nu se puteau gândi la altceva mai urgent de făcut decât să tortureze, să mutileze și să-i extermine pe evrei.
(Va urma)
