Învățământul românesc are lungi și frumoase tradiții. Începuturile vin de undeva de departe, din timpurile sec. al XI-lea, când, în părțile Banatului, clericii înființează o școală la Cenad pentru învățarea scrisului și cititului. Numărul lor se extinde tot mai mult în secolele XIII și XIV, când apar lăcașuri de învățare la Oradea, Alba Iulia, Sebeș, Mediaș și în alte centre. Din secolul al XVII-lea putem vobi de o rețea de școli extinsă în toate provinciile românești: Transilvania, Țara Românească și Moldova. Ne amintim de câteva momente care au revoluționat învățământul românesc. Pentru început, așezăm aici anii 1859-1866, când, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, a fost adoptată „Legea instrucțiunii publice", prin care se stabilește lărgirea rețelei școlare în orașe, dar și la sate; totodată, se restructurează învățământul astfel: a - învățământ primar; b - învățământ secundar; c - învățământ profesional și d - învățământ superior. În paralel cu dezvoltarea rețelei de școli la sate și orașe, se înființează și institutele de învățământ superior la Iași și București. Un al doilea moment important în dezvoltarea școlii românești se produce între anii 1897-1910, când portofoliul ministerial de la Ministerul Învățământului era ocupat de prof. univ. dr. Spiru Haret, primul român care și-a susținut teza de doctorat la Paris. În timpul acestuia a fost inițiat și pus în practică un vast program de reformă. În acest scop a fost elaborată și votată de Parlament o legislație modernă, care a cuprins: a - Legea învățământului secundar și superior (1898); b - Legea învățământului profesional (1899), c - Legea pentru școli de copii mici și alte acte normative. Pe baza acestor reglementări, o largă dezvoltare a școlilor s-a produs la sate, precum și școlile agricole și silvice, școlile de meserii și cele comerciale. Pentru Spiru Haret „Cea dintâi datorie a școlii este de a forma buni cetățeni, și cea dintâi condiție pentru a fi buni cetățeni este de a-și iubi țara fără rezerve și de a avea încredere nemărginită în viitorul ei". Aceasta a fost credința și idealul pentru care s-a luptat, lăsând în urma sa anii cei mai frumoși și fructuoși ai învățământului nostru. Să amintim numai faptul că, în numai zece ani, numărul știutorilor de carte a crescut de la 22% din populația țării, cât era în 1899, la 39,4% în anul1909. Lucrurile au decurs favorabil în baza reformelor ce s-au luat până spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Mai aproape de noi, Guvernul democrat popular, ajuns la cârma țării la 30 decembrie 1947, a promulgat „Decretul pentru reforma învățământului", la 3 august 1948. Potrivit acestui act normativ, școala românească va fi organizată și își va desfășura activitatea după modelul sovietic: aprecierea elevilor se va face cu note de la 1 la 5; majoritatea cărților de învățătură vor fi traduceri din cele rusești sau scrise după modelul acestora; durata pregătirii și modul de finalizare a școlii era după același model ș. a. m. d. Un lucru și mai grav a fost acela că au fost eliminate de la catedră cadre valoroase, considerate ostile regimului. Această perioadă neagră din viața învățământului este oarecum îndreptată prin legile învățământului din anii 1968 și 1978, în baza cărora s-a revenit la buna practică din școala românească. Nomenclatoarele de meserii și specializări, tipurile de școli și formele de școlarizare și alte măsuri erau luate în scopul apropierii școlii de cerințele vieții social-economice, pe care le pacurgea țara. După anii '80 ai secolului trecut apar probleme majore în dezvoltarea țării, care se vor răsfrânge negativ și asupra școlii, lucru care s-a accentuat și care continuă și astăzi .O problemă gravă la care s-a ajuns poate fi enunțată prin aceea că astăzi școala nu mai poate asigura forța de muncă cu specialiști și muncitori calificați în multe domenii de activitate, recurgându-se la alte forme inferioare de pregătire. Principiile de viață și de gândire ale înaintașului nostru, Spiru Haret, parcă nu-și mai găsesc loc și aplicabilitate în societatea noastră actuală. Proverbul: „Cine are carte are parte", pe care ni-l repetau mereu bunicii și părinții noștri, parcă și-a pierdut și el din valoarea de altădată. Văicărelile unora din afara sistemului, acțiunile de tipul lozincilor politice trebuie înlocuite cu măsuri concrete și ferme, într-o perioadă următoare imediată. Este nevoie de reformarea învățământului, în general, și mai ales a celui mediu preuniversitar. Problema reformării nu poate fi lăsată doar pe seama cadrelor didactice din școli, din motive lesne de înțeles ,,norme didactice, restructurări și restrângeri de activități, conținut al învățământului, evoluția și structura forței de muncă ș.a.". Trebuie găsite măsuri și soluții prin care să li asigure elevilor un confort școlar rezonabil, atractiv și motivat, pentru ca la absolvire să aibă capacitățile necesare unei ușoare și eficiente racordări la activitățile viitoare, în munca productivă, de continuare a studiilor etc. Scriptic, în activitatea unor colective multidisciplinare și multiocupaționale s-ar putea discuta și propune măsuri legate de: a - încărcarea programului elevilor, care să nu depășească 30 de ore săptămânal; b - elaborarea unui set de cunoștințe- cerințe minimale necesare pentru practicarea meseriilor sau specialităților în care se pregătesc elevii; c - Revizuirea și restructurarea planurilor de învățământ și a programelor școlare, potrivit cerințelor stabilite; d - Promovarea unor teme noi de predat sau chiar a unor noi discipline, corelate cu actualitatea și restrângerea altora mai puțin interesante. Să privim învățământul ca un domeniu în continuă mișcare, perfecționare și adaptare la tot ce se întâmplă în viața economică și socială de pe planeta noastră, numită Pământ. Prin aceste măsuri și, desigur, prin multe altele, care pot fi mult mai importante de a fi luate, școlii trebuie să i se dea posibilitatea să-și păstreze rolul de „lance", astfel ca, prin absolvenții pregătiți, să poată realiza defrișarea căilor întortochiate ale dezvoltării actuale a țării noastre.
