Căderea Constantinopolului ortodox, sub turci, este unul dintre cele mai importante evenimente din istoria universală. Consecințele prăbușirii perlei cetăților lumii se resimt, din păcate, până astăzi. Catastrofa a fost posibilă, în condițiile în care turcii au venit din Asia Mică și s-au așezat în Europa în 1354, din cauza frecventelor lupte politice între împărații bizantini. O astfel de greșeală a făcut împăratul Ioan al VI-lea (1347-1354), când a fost de acord să își căsătorească fiica cu sultanul Orkan și să se alieze cu otomanii contra rivalului său. Ceea ce a urmat, sub sultanul Murad I (1359-1389), se știe: sub flamura antihristică a islamului au căzut ortodocșii greci, bulgari, sârbi, albanezi și români. Asemenea “succese” l-au determinat pe sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) să își propună, efectiv, să cucerească Constantinopolul - “inima” Ortodoxiei. Ortodocșii, neînțelegându-se între ei, nu și-au dat seama de pericolul otoman, iar catolicii nu au întreprins nimic pentru a salva orașul Constantinopol. Astfel, sultanul turc a pregătit o armată de 160.000 de oameni. Atacând pe uscat și pe mare, artileria turcilor, cu tunuri și arme de foc, a început o bătălie care a durat până în zorii zilei de 29 mai.
Asediul, împotriva celor 50.000 de locuitori (ortodocși) ai Constantinopolului, a avut loc în noaptea 28 spre 29 mai 1453. În acel moment, împăratul bizantin Constantin al XI-lea (1448-1453), însoțit de alte autorități administrative, asistau la Sfânta Liturghie, în biserica Sf. Sofia, fără să știe că va fi ultima. După ce s-au împărtășit, cu toții, au pornit să apere orașul. Chiar el, împăratul, a făcut apel la toți locuitorii să lupte eroic. Însă a căzut și el, în bătălie, iar trupul nu i s-a mai putut identifica. În zorii zilei de 29 mai, adică a treia zi după marea sărbătoare a Rusaliilor, turcii și-au făcut apariția în oraș. Înspăimântându-i pe localnici, i-au fugărit prin case, circuri, străzi... A fost una din cele mai mari tragedii ale istoriei... Unii, crezând că se vor salva, s-au adăpostit în incinta Bisericii Sf. Sofia. Zadarnic, însă, căci ienicerii s-au năpustit prin case, biserici, mănăstiri: peste tot, i-au înrobit pe oameni, prădându-i de obiecte și podoabe. Apoi, chiar în timpul Liturghiei de la Biserica Sf. Sofia, otomanii au intrat înăuntru înarmați. Mulți, din cei prezenți, au fost trecuți prin ascuțișul sabiei. Cu ceilalți, rămași, s-a procedat în chipuri diferite: unii au fost vânduți ca robi pe piețele Orientului, băieții și fetele au fost violați, mamele și fetele ortodoxe au ajuns în haremuri etc. Conform istoricilor Sphrantzes și Critobul, unii preoți ce slujeau în Sfântul Altar, când s-au năpustit turcii, în biserică, au luat Sfintele și s-au îndreptat cu ele spre peretele de miazăzi. Acesta s-a deschis, cuprinzându-i, urmând să rămână acolo până ce biserica va fi din nou sfințită. Iar în ziua de 29 mai, au urmat și alte profanări: sultanul a intrat, cu mare alai, în biserica Sf. Sofia și, întorcându-se cu fața spre Mekka, a pus un lider islamic să rostească “predica în numele profetului Mahomed”. De atunci, biserica Sf. Sofia (numită de ruși cerul pe pământ), adică scaunul măririi lui Dumnezeu, gloria și lauda întregii Ortodoxii, a fost transformată în moschee până când, în 1924, reformatorul revoluționar al Turciei moderne, Atatûrk (1923-1938), a declarat-o Muzeu Național. Iar cuceritorul Mahomed s-a considerat moștenitorul legal al Imperiului bizantin, înființând un altul: Imperiul turc (otoman).
