Fugit irreparabile tempus… În urmă cu 143 de ani, la 13 iulie 1878, stil nou (1 iulie 1878, stil vechi), după luni de consultări în cadrul Congresului marilor Puteri, a fost semnat Tratatul de pace de la Berlin, care prevedea, printre altele, recunoașterea Independenței României.
Congresul s-a desfășurat la Berlin, Germania fiind, în acea vreme, cea mai importantă putere europeană. După înfrângerea Franței la Sedan și realizarea unității spațiului german în jurul Casei de Hohenzollern și a împăratului Wilhelm I, Germania domina Europa. Prudentă, Marea Britanie își continua “splendida izolare”, urmărind politica europeană fără a se antrena în tratate și/sau alianțe.
La Congres au participat: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Imperiul Rus, cel care a dat dovadă de abilitate diplomatică deosebită, influențând decisiv luarea hotărârilor, fiind cancelarul german Otto von Bismarck.
Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878), despre care facem vorbire, avea menirea de a revizui prevederile Păcii de la San Stefano. Important pentru noi este, cum spuneam, faptul că, prin acest Tratat, semnat în urma Conferinței de la Berlin, se recunoștea de facto Independența României. Dar… recunoasterea nu era absolută, ci cu anumite condiții. Din nefericire, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Țariste), retrocedat Moldovei în 1856, obținând, la schimb, la presiunile Rusiei (interesată de zona strategică a Gurilor Dunării), Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor.
Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toți participanții să ia în considerare aportul României, pe plan militar, la câștigarea Războiului ruso-turc din 1877-1878, care-i consfințea Independența.
Rusia, deși se angajase să respecte toate prevederile Tratatului, a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparținuseră României: Județul Cahul, Județul Izmail și Județul Bolgrad, astăzi parte componentă a Ucrainei din 1991. Vi se pare cunoscut? Față de această situație, delegația română, formată din primul ministru, Ion C. Brătianu, și din ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătând justețea faptului că se recunoștea Independența României și că Dobrogea și Delta Dunării reveneau Țării-mame, arătând totodată că aceste teritorii istorice sunt în componența României, și aici trebuie să rămână.
“Franța era slăbită după 1871, iar Londra și Parisul erau dezinteresate de evoluția spațiului Balcanic, singurele țări care puteau reprezenta o contrapondere față de influența rusă și frâna expansionsmului Petersburgului erau Germania și Austro-Ungaria. În ciuda încordatelor relații cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar și din cea a chestiunii Dunării și a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I.C. Brătianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungându-se, în 1883, la semnarea unui Tratat de alianță cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania și Italia.” România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ea putea acum să-și înfăptuiască nestingherită politica externă și internă. Se creau condițiile pentru desăvârșirea unității naționale de stat prin unirea celorlalte teritorii românești aflate sub dominație străină: Transilvania și fragmentele Moldovei (Bucovina și Basarabia țaristă).
Cunoscută încă din Antichitate, numită de greci “Leuke”, iar de romani “Insula Albă” - din cauza numeroaselor edificii din marmură albă devenite cu timpul ruine, Insula Șerpilor s-a aflat, pe rând, sub stăpânirea genovezilor, a lui Mircea cel Bătrân, a aparținut Imperiului Otoman pentru ca în secolul al XIX-lea să ajungă pe mâna Imperiului Țarist, de la care a fost recuperată tot de otomani, prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1856, în urma căruia Imperiul Țarist pierdea Delta Dunării și insulele aferente. Imperiul Otoman, și-a luat angajamentul să întrețină farul de navigație construit acolo de britanici, pentru ca vapoarele care treceau spre Odessa să se orienteze mai bine.
Cum spuneam, Războiul de Independență a României și Tratatul de la Berlin din 1878 au adus țării noastre Dobrogea și insulele care formau Delta Dunării, dar și Insula Șerpilor. În acest punct al istoriei, periplul de dominație asupra Insulei Șerpilor părea încheiat. Prinsă însă în tumultul celui de-Al Doilea Război Mondial, insula a fost ocupată de germani în 1940, după ultimatumul sovietic, devenind punct strategic de observație pentru armata nazistă până când soldații lui Stalin redobândesc supremația în zonă, în 1944. Ocupată de URSS, cedată forțat de România acesteia, mica formațiune stâncoasă, răsărită în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile de astăzi ale României și Ucrainei, a avut o istorie zbuciumată. Pe 23 mai 1948, prin Protocolului sovieto-român încheiat la Moscova, s-a semnat, pe Insula Șerpilor, un proces-verbal prin care stânca (în suprafață de 17 ha), situată în Marea Neagră, a fost cedată rușilor. Procesul-verbal era secret, însă, și nu a fost ratificat niciodată de Adunările Naționale (parlamentele) României și URSS, încât, în 1949, românii aflați pe insulă au refuzat să predea farul, fiind arestați. Abuzurile din anii 1948-1949 au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, încheiat de cele două guverne la București, în 1961.
Descoperirea în anii `80 a unor zăcăminte de hidrocarburi a mărit importanța insulei. Dar, după destrămarea URSS, în 1990, Insula Șerpilor a trecut în stăpânirea Republicii Ucraina.
După ani de negocieri fără rezultat, a fost nevoie de un lung proces, la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, unde s-a judecat, în fapt, delimitarea platoului maritim dintre Ucraina și România, pentru ca România să reintre în drepturi. Prin decizia din 3 februarie 2009, a Curții Internaționale de la Haga, ce restituia României Insula Șerpilor, am devenit unicul stat din Europa, cu excepția regiunii Caucazului, care deține importante rezerve confirmate de hidrocarburi.
“Practic, în regiune, în afară de Caucaz, numai România are, în acest moment, rezerve de hidrocarburi confirmate. Văd că nu avem foarte mare talent în a stabili niște coridoare de energie, în a ne uita pe hartă să vedem că România este, în mod premeditat spun eu, ocolită de marile coridoare de energie. Jocul între energie și securitate este cât se poate de clar, este la vedere. Avem această resursă, în jurul nostru nimeni nu are astfel de rezerve, toată lumea este interesată de gaz și de alternativă la gazul rusesc. Acum, repet, depinde de talent, capacitate și profesionalism ca plecând de la această șansă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să știm să o exploatăm în interes național”, sublinia fostul ministru Cristian Diaconescu.
Discreția autorităților pe marginea acestui subiect poate fi pusă, din perspectiva specialistului în politică și diplomație, pe seama unei lipse de profesionalism a celor aflați în funcții.
Un vechi proverb, verificat în practică, spune că “Românului nu trebuie să-i fure nimeni traista din spinare, că și-o pierde singur”!
