În ziua de 7 septembrie 1940, la Craiova a fost încheiat și semnat Tratatul de frontieră dintre România și Bulgaria, prin care partea de sud a Dobrogei - “Cadrilaterul” (județele Durostor și Caliacra) - a intrat în componența Bulgariei. Acest teritoriu, aparținând Țării Românești în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân, fusese cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913.
Consecință a Tratatului de la Craiova, 80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați de la sfârșitul celui de-Al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul fusese anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să așeze în Cadrilater. În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari.
Motivele? Pe 3 august 1940, reprezentantul german în România, Fabricius, a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler și primul ministru bulgar. Conformându-se cererii lui Hitler, guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri. Tratativele au început la Craiova pe 19 august. Delegația română avea mandat să accepte ideea cedării Cadrilaterului, astfel că discuțiile au vizat probleme concrete asupra modului de rezolvare a acestei chestiuni.
“Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Alexandru Cretzianu care, împreună cu alți membri ai reprezentanței române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucțiune specială, vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligație impusă, căreia nu trebuiau să se opună. La Craiova se alătură delegației române și Vasile Covată, din Bazargic (reședința Caliacrăi), Tascu Purcărea din Silistra și alți câțiva români-macedoneni îngrijorați de viitorul soartei lor. Delegația bulgară avea ca prim delegat pe fostul ministru de la București și Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegații înțelegeau și vorbeau românește, dar convorbirile și tratativele s-au dus în limba franceză, delegația bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se «restitui» «Zlatna Dobrugea» (Dobrogea de aur).
După prezentarea scrisorilor de acreditare și citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegației bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniștea, cruțând sentimentele și demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine. S-a propus ca Silistra, cetate ce a aparținut temporar Țării Românești în Evul Mediu, să rămână României. De asemenea, portul Cavarna și Balcicul, din care românii făcuseră o stațiune de prim ordin, să ne rămână. Pretențiile noastre au fost minime. În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, și, în felul acesta, se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două țări vecine.
Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înțelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden, adică Diktat
în toată puterea cuvântului. La poarta Palatului «Jean Mihail» (actualul Muzeu de Artă) din Craiova, unde se țineau ședințele, așteptau cu groază rezultatele tratativelor, dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.
În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine «lucrările», ezitările justificate ale delegației române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, care a dat ordin să se iscălească Tratatul, lucru ce s-a făcut imediat. Al. Cretzianu a înmânat scrisorile premierului bulgar. Acordul a fost semnat de Henri Meitani, membru al delegației, și nu de Cretzianu, acesta refuzând categoric. Unii ofițeri ai Armatei Române (de exemplu, generalul Argeșanu) s-au opus acestei retrageri și au organizat pe cont propriu o rezistență armată. Conducătorul rezistenței fiind însă arestat în cele din urmă, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni de 7.412 kilometri pătrați și 410.000 de locuitori relativ fără probleme.”
În total, vara anului 1940 a adus României pierderi teritoriale de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață și un deficit de 6.800.000 de locuitori, însumând 33% din populație.
“Conform recensamântului din România, în 1930, numărul persoanelor de naționalitate bulgară era de 366.384, cele mai compacte comunități fiind instalate în Dobrogea (185.279 persoane), Basarabia (163.726 persoane) și Banat (10.012 persoane). La rândul lor, valahii din Bulgaria se concentraseră mai ales în partea de nord-vest a țării, în timp ce aromânii erau dispersați în regiunea de sud-est. Recensamântul bulgar din 1926 dădea următoarele cifre: 69.080 de români, 5.324 aromâni, 3.777 «cuțovlasi», 1.551 «țințari» (în total 79.728 persoane). În coabitarea bulgaro-română din această perioadă, punctul nevralgic l-a constituit regiunea din sudul Dobrogei (adică judetele Durostor/Silistra și Caliacra/Dobrici), anexată de România în 1913.
După statisticile românești din 1930, populația bulgară din această regiune cuprindea 149.409 locuitori, în timp ce românii erau 77.728. Creșterea de mai multe ori a numărului populației românesti, în raport cu anul 1910, când număra doar 6.359 de locuitori, s-a datorat colonizării intensive în cursul anilor `20 a românilor din Vechiul Regat și a aromânilor din Grecia și din alte țări balcanice. (…) Unicul acord privind minoritățile respective din Bulgaria și România a fost realizat prin Tratatul de la Craiova din 1940. În afară de restituirea Dobrogei de Sud Bulgariei și de stabilirea unei frontiere «definitive și perpetue», tratatul stipula și schimbul de populații între cele două țări vecine.”
Rezultatele schimbului de populații dintre Bulgaria și România pe baza Tratatului de la Craiova sunt contradictorii. Schimbul obligatoriu a stabilit o frontieră etnică între bulgarii și românii din Dobrogea, care coincidea cu frontiera dintre cele două state. Această coincidență a influențat pozitiv relațiile bilaterale, deoarece a împiedicat formularea de pretenții teritoriale pe temeiul unor argumente etnice.
“Disputa bulgaro-română privind apartenența Dobrogei, împărțită pentru totdeauna între cele două țări, avea să se manifeste mai ales în domeniile propagandei și al științei, nu însă și în domeniul politicii reale. Pe de altă parte, emigrarea obligatorie a însemnat mizeria economică și dezrădăcinarea emigraților din propriile cămine. Tendința de asimilare a minorităților etnice rămase între frontierele celor două state a fost stimulată după efectuarea transferului. Astăzi putem auzi încă limba română la Tutrakan (Turtucaia) sau limba bulgară la Constanța. Limbile, ca și amintirile, sunt păstrate de emigrații rămași în viață, dar și de urmașii familiilor care nu au emigrat. Câteva probleme privind proprietățile abandonate și despăgubirile cuvenite pentru ele rămân încă o temă de actualitate. Pe de altă parte, organizațiile minoritare ale bulgarilor din România, ca și cele ale vlahilor și aromânilor din Bulgaria manifestă procese identice de redeșteptare etnică în perioada de tranziție de după prăbușirea comunismului. Destinele istorice și schimbările de identitate ale acestor comunități au fost asemănătoare. Pe aceasta bază, se urmărește reabilitarea principiului reciprocității în privința minorităților. Așa au fost restabilite școlile bulgară din București și cea română din Sofia. Destinul istoric al emigranților și minoritarilor ridică un nou pod între Bulgaria și România.”
Să nu uităm, totuși, repet: în total, vara anului 1940 a adus României pierderi teritoriale de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață, și un deficit de 6.800.000 de locuitori, însumând 33% din populație.
Doamne, ocrotește-i pe români!
(Surse: istorie-pe-scurt.ro; ro.wikipedia.org, Dr. Blagovest Niagulov, Sofia: “Frontiera - un zid sau un pod”, trad. Mihai Popescu)
MARIANA CRISTESCU
