* “Mulți oameni sunt bolnavi și persistă în durerea trupească datorită stării lor sufletești. Ei sunt surzi la sfatul Bisericii; sunt surzi la sfatul părinților; sunt surzi la glasul conștiinței; cerul pentru ei este mut, nu le mai spune nimic; viața este mută, n-are nici un ideal; ei sunt muți, dar mărturisesc numai pământul. Deci, să luăm aminte: de la un așa suflet, la un așa trup se ajunge. Conștiința este chipul nevăzut al lui Dumnezeu în om, asemenea unui ceas deșteptător. Omul se roagă lui Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om ca să-și schimbe purtările și să nu mai păcătuiască. Socotiți și voi care de cine să asculte dintâi. Să nu dați vina pe Dumnezeu că El ne usucă pământul de sub picioare și vlaga din oase. Să nu-I facem nedreptatea aceasta. Toate necazurile acestea, noi ni le-am pricinuit cu păcatele noastre și ele sunt urmări și plată îndesată pentru păcate; până vom înțelege pentru ce ne vin - ne iau de nas, ca să ne săturăm odată de ele”.
***
* Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu care a părăsit lumea în seama legilor, iar El s-a retras în afara ei undeva. El nu e nici confundat cu natura, cu “marele tot”, căci atunci cum s-ar putea naște “totul” în parte. Dumnezeul nostru e o ființă mai presus de natură, dar în legătură cu lumea, o energie activă creatoare, care transmite lumii ceea ce de fapt caută și spre care neîncetat tinde: plenitudinea existenței în unitatea universală. Această putere a Duhului Sfânt se unește (se împreunează) cu lumea și vrea să nască din ea “chipul viu al lui Dumnezeu”. Dumnezeu din marea Sa dragoste pentru creatura supremă - omul - l-a ridicat pe acesta la cinstea de COLABORATOR al Său în lume. De multe ori în viață îl căutăm pe Dumnezeu în diferite împrejurări; putem însă să-L chemăm pe Dumnezeu, cu gura, cu rugăciunea, dar cea mai ascultată chemare a lui Dumnezeu este schimbarea purtării, sfințirea vieții. A-ți fi viața mai curată, a te elibera de păcat, o poți face în orice vreme. Nu te oprește nimeni, creștine, să te faci mai bun, mai curat și mai cuminte! Deci, nu întârzia, omule!
Arsenie Boca (1910-1989), părinte ieromonah, teolog și artist plastic ortodox român, scriitor bisericesc, a fost stareț al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și apoi de la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoare și Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu, iconostasul de la Mănăstirea Prislop, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, din altarul Bisericii Sfântul Elefterie din București, Biserica din Bixad-Covasna, scena intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia din Ateneul Român ș.a. Este considerat de unii dintre ucenicii săi cel mai mare duhovnic român ortodox al sec. XX. La mormântul său din Țara Hațegului se perindă zilnic mii de oameni.
P.S. Isaia cap. 63, vers. 17-19: “Pentru ce, Doamne, ne-ai lăsat să rătăcim departe de căile Tale și ne-ai învârtoșat inimile noastre ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te pentru robii Tăi, pentru semințiile moștenirii Tale. Pentru ce au pășit cei nelegiuiți în templul Tău și vrăjmașii noștri au călcat în picioare altarul Tău? Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpânești și care nu mai sunt chemați cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile și Te-ai pogorî, munții s-ar cutremura”.
Cu dragoste creștină,
părintele Ilie Sărmășanul
