După dezvăluirile din ultimele luni despre “azilurile groazei”, în care persoanele ajunse la vârsta neputinței, singure pe lume sau de care membrii familiei nu pot sau nu vor să se ocupe, au fost umilite, înfometate, bătute și lăsate fără tratament medical, mai mulți psihiatri au dezbătut această situație inacceptabilă, ajungând la concluzia că vârstnicul familiei, cu puțin înaintea degradării fiziologice, să decidă singur dacă dorește petrecerea bătrâneții în familie sau în azil, aceasta fiind situația ideală.
Nu mai au loc în “sânul” familiei
Dr. Cozmin Mihai, specialist psihiatru în cadrul Institutului de Psihiatrie “Socola” din Iași, citat de adevarul.ro, susține că subiectul despre locurile care ar trebui să fie instituții de ocrotire a persoanelor vârstnice trebuie să fie abordat și prin prisma stărilor sufletești ale celor care trăiesc, dar mai ales ale celor care îi duc pe bătrâni acolo.
“Rudele vârstnicilor simt adesea că prima alegere este un azil de bătrâni. Planurile care ar trebui să aibă prioritate întârzie sau sunt absente în mintea acestora. Mulți vârstnici nici nu sunt întrebați ce își doresc în ultima lor etapă de viață. Mulți aparținători vin disperați și mă întreabă dacă nu cumva cunosc vreun azil cu locuri disponibile. Când îi întreb dacă s-au gândit și la varianta ca părintele să fie îngrijit acasă de cineva priceput la asta, pentru că s-ar simți mai bine în sânul familiei, observ că «sânul» nu și-l mai dorește...”, spune dr. Cozmin Mihai.
Potrivit acestuia, a devenit o tradiție ca rudele vârstnicilor să aleagă varianta cea mai rapidă, și anume azilul. Însă sfatul specialiștilor este ca situația să fie abordată încă din perioada de funcționalitate trupească și cerebrală a persoanei în cauză.
Ne-am golit de sentimente și empatie
În opinia specialistului ieșen “un circuit normal și optimist se risipește: faci copii și speri ca aceștia să te îngrijească la bătrânețe. Un lucru pe care trebuie să îl ții sub observație este dacă urmașii au sentimente pentru tine sau dacă doar te vor plecat de acasă cu testamentul semnat”.
O altă realitate pe care a constatat-o medicul psihiatru în cadrul discuțiilor cu pacienții săi este că suntem din ce în ce mai informați, dar ne-am golit de sentimente și de empatie:
“Ne dorim prea multe din punct de vedere financiar și pentru asta ne sacrificăm timpul la care nu ne vom mai întoarce niciodată. Poate așa este pe o parte, dar pe altă parte se pierde din vedere timpul prețios pentru familie. Sentimentele pentru cei dragi se dizolvă ca o picătură de lapte într-o ceașcă de cafea și uite așa nu mai găsești timp pentru cei care ți-au dat viață”.
“Să rezolve statul sau vreun azil privat...”
În goana după “fericire” uităm aspecte importante din viața noastră. “Mulți semeni cu prea multe sarcini se lasă copleșiți de probleme și, dintr-o dată, problema cea mai importată pentru ei devine o ecuație pe care ar dori să le-o rezolve statul sau vreun azil privat. Prinși în tumultul vieții agitate, nici nu realizează că această sarcină a vieții, de a-ți îngriji părinții care te-au crescut, le revine tot lor și nu statului. Pentru că nu statul ți-a vegheat somnul și a îndurat sute de nopți nedormite și nici nu te-a făcut om mare”, explică dr. Mihai.
Tot specialiștul subliniază că într-un azil, socializarea și imitarea unor condiții asemănătoare celor de acasă le creează vârstnicilor speranțe de viață, iar proprietarul unui azil privat este obligat din punct de vedere al umanității și decenței să își organizeze azilul precum locul în care și-ar dori să trăiască el la bătrânețe.
De asemenea, îmbinarea bussiness-ului cu respectul pentru vârstnici ar trebui să conviețuiască în mintea tuturor celor care își doresc să dețină un azil. Mai mult decât atât, personalul din aceste aziluri ar trebui ales în primul rând în funcție de calitățile umane, adică să îi îngrijească pe vârstnici ca pe propriii părinți... (L.P.)
Lucreția Pop
(Sursa foto: pexels.com)
